Feeds:
Articole
Comentarii

La patiserie cu frica


Ce bine ca vine trenul mai repede!

Sambata dimineata. Vijelie, ploaie, frig, coafura nu exista. Ma trezesc devreme sa merg la parinti mai repede, sa-i cuprind mai mult, cu privirea, cu bratele, cu iubirea. Ma bate un gand sa iau taxi pana la gara, dar ideea ca aerul asta de primavara o sa-mi ventileze plamanii ma face s-o iau pe jos o statie de autobus si sa merg cu economy class. Imi iau ramas bun de la pisici cu obisnuitul „- Sa fiti cuminti!./ – Miau!” S-a-nteles.

In autobus se pune un tip plapand in fata mea si ma analizeaza discret. Ma uit la el si ochii nu-i fug. Nu pentru mult timp. Suficient cat sa-i vad privirea clara si lumina din ochii lui negri. Se vede baiat de treaba. Ma uit in mine si-mi dau seama ca ma fatai pe interior, stiind ca sunt privita, chiar daca nu insistent. Astept sa cobor odata, sa scap. Pentru cateva secunde imi trece prin minte filmuletul cu aia doi din lift, care se indragostesc si se fastacesc, dar care tac pe vecie. Imi rasare un zambet si ma uit si eu discret la geanta omului, la mainile lui impreunate peste ea. Si le framanta. Urc spre fata lui si isi misca buzele, apoi se uita la mine. Ar zice ceva, gandesc, dar inghite sec.

E fain sa aberezi asa. Sa-ti imaginezi in cateva minute o poveste care incepe ca un scurt-metraj si apoi sa cobori in ploaie, cu povestea ta ramasa neschimbata, dar cu fata mai relaxata si zambitoare.

Pentru asta e buna mintea, ca o poti pune la alergat pe meleaguri creative, imaginare, in loc s-o lasi sa stea tolanita pe canapeaua ei ponosita, rumegand floricele rancede, nesanatoase, cu televizorul pornit pe vechile programe tampite.

Ajung in gara, trecand pe sub pasajul umezit de pasi calcati in balti si-mi vine in minte un alt film, de data asta unul nu foarte „comod”: Irreversible. Bun da’ nebun! Mi se face pielea de gaina si-l trimit la loc in sertar.

Intrand pe usa mare a garii, vad in departare, pe tabla, un 120′ INT, care stiu ca inseamna tren bulit, sontacaind pe undeva. Si cand vad alaturi Bucuresti stiu ca este trenul meu. Clipesc de cateva ori sa-mi ajustez privirea, ca si cum as incerca sa spal parbrizele de firicele de nisip. Nup! Nu se duc, imaginea nu se schimba. Aia e!

Acum mintea mea o ia la galop ca bezmetica, cautand o solutie. Telefonul e off, caci peste noapte mi-a expirat optiunea. Si mintea zice: „Noh, fain! 2 ore si nici net nu-mi dai!”. Si ce se gandeste ea, in disperare?! Sa mearga la informatii ca sa verifice evidenta: „- Buna ziua! Trenul care merge la Teius intarzie 2 ore?/ – Da./ – Si nici nu este alt tren?/ – Nu.”

Mi-am incalzit si eu vocea, ce mai! Dar ca si cum aud pentru prima data vestea asta, fac o fata de om deznadajduit, umerii mi se lasa grei, capul imi cade usor in fata, ochii pica arcuindu-se in jos, colturile gurii la fel. Cata drama, femeie! Da’ e fain sa joci!

Stau putin si reflectez. Sa ma-ntorc acasa n-are rost. Ploua, bate vantul, mi-e frig! Oricum n-ajung bine si trebuie sa ma-ntorc. Ma gandesc daca am prieteni in zona garii. Am mai multi, dar nu-i pot anunta si nu-mi sta-n fire sa apar la usa. In plus.. e frig! Mai am prietenul Panemar si prietena carte, ma gandesc. Da! Si iubitul Malai cu Lapte (asta tot pe fund mi se pune). Apoi iar fuge mintea ca disperata si ma trage de maneca: „- Hei! Du-te la autogara si vezi daca nu este vreun microbus!/ – Tu! Ploua si e frig, nu pricepi?!/ – Du-te la ocazie pe Turzii, parca iti placea aventura!/ – Shut the fuck up!” Si-a tacut.

Merg la casa de bilete hotarata, vorbind ca un pui de CFR-ist care mi-s: „- Un bilet la o mie septe patru’sase pana la Teius./ – Dar are intarziere 2 ore, sa stii!/ – Stiu!/ – Si iti dau?/ (pe bune, tanti? si tu?) – Dati-mi, va rog!” Si-apoi mintea mea, in asentiment cu doamna, comportandu-se ca un copil ramas fara optiuni, conchide: ” – Cu ce sa ma si duc?” Ma ia cu ras cand o observ.

Cu biletul in mana, stau in mijlocul garii. O iau la stanga, ma razgandesc, ma-ntorc si o iau la dreapta. Doar am 2 ore sa ma plimb oriunde in incinta garii. In ghiozdan am un croissant cu unt, „de ieri”, cafea in termos, ca acasa n-am apucat s-o beau, apa, carnetel, pix, carte, mandale incepute, mandale terminate si necolorate, foi albe care asteapta sa se culce mandalele pe ele. Pfuai, cate optiuni! Si am numa doua ore la dispozitie! Iar rad.

Ma hotarasc sa stau in sala de asteptare, sa mananc corn, sa beau cafea si sa ma uit la oameni. Vad numa ghiocei cu capu-n telefoane. Cinci porumbei zbarliti stau pe pancarta din tavan pe care scrie „sala de asteptare”, asteptand niste norocosi pe care sa-i marcheze.

Cum plimb eu privirea in jur, rumegand, vad un tip incruntat, cu teasta crapata. La propriu! Are o dunga mov pe linia parului inexistent, precum frezele alea cu dunga alba, rasa. In spate, o balta rozalie razbate pansamentul lipit, care-i acopera cutia de viteze, pana dupa urechi. Fruntea e libera, taiata, cusuta, lipita, macabra. Ma ia cu fiori cand incerc sa ma gandesc unde, cum si-a crapat capu’ asa! Imi trece un film prin minte: eu cu capu’ crapat si toate filmele mele neinsufletite urcand spre vazduh. Ma uit iar la tip si pare suparat pe viata. Ma intreb ce lectii are de invatat de i-a spart viata capu’ in halu’ asta.. Si cu asta ma hotarasc sa scot carnetelul si sa scriu.

Dupa mult mult timp in care n-am mai scris, m-a luat pofta.. Ca sa vezi! De la un cap crapat.. Imi era foame demult, dar ma simteam ca atunci cand mi-e foame rau, insa nu-mi trebuie nimic. Urat sentiment!

Au fost suficiente doua randuri pentru ca robinetul sa se deschida si sa curga logoreea. Uite unde am ajuns! Mi-am terminat si cafeaua!

Vocea nazalizata de robot anunta din nou trenul, de data asta cu 100′ intarziere, semn ca trenul si-a dat ghes.

Iar trece omul cu capu crapat, de data asta vorbind la telefon si chiar zambind. Fruntea i s-a descretit si-i vad scalpul cum a fost luat la o parte si lipit la loc. Saracu’!

Ma uit in jur. Sala s-a umplut, telefoanele s-au inmultit. O tipa isi face boomerang si-mi dau ochii peste cap. Vad ceasul. A trecut o ora de cand tot scriu si ma gandesc sa caut un final bun, sa fac altceva, dar nu-mi vine. Un punct ar merge bine, imi zic. Iar rad, de data asta chicotind. Oricum sunt toti in telefoane, nimeni nu se-ntreaba de ce una rade de-o foaie si un pix.

Ma gandesc sa merg la La Casa pentru recompensa ca am scris (ador cacofonia asta. imi aminteste de lala land). Panemarul l-am si uitat, ca ploua si e frig. Merg sa-mi iau doza de zahar, sa vad ce emanatii sinaptice vin de la prajituri, ca dupa cafea si corn sunt cam imprastiate.

Cer Mille feuille. Si asta e de ieri, cam uscata, da’ buna. Mancand si urmarind senzatia din stomac, imi dau seama ca iar mananc fara sa-mi fie foame, doar pentru ca e bun. Mai ziceam de sentimentul ala cand ti-e foame si nu vrei nimic. Nu stiu care e mai nasol.

Numa ce-am luat carnetelul de scris si vad omu’ cu capu’ crapat ca intra in patiserie. Si dintre toate scaunele libere, se aseaza la un scaun distanta, cu fata la mine. Este cu un alt domn, care sta intre noi, fara sa acopere privelistea. Capul ii este asa de aproape de mine incat mi-e si frica sa ridic ochii din foaie, sa pun pauza la ce scriu acum si sa ma uit la el. Inving frica de morbid. Pauza

Ma uit, dar nu ma holbez. Mare greseala! Rumegand ultima imbucatura din prajitura, vad ca cicatricea incepe sa-i sangereze, prelingandu-i-se o dara rosie pe frunte. Se ridica repede, ia un servetel, se sterge tamponand si se aseaza la fel de repede, continuandu-si povestile cu domnul, razand. Ma uit in farfuria goala si inghit cu greu. Il privesc din nou scurt, drept in fata si mi se pare jovial si relaxat, chiar frumos! Un om frumos cu capu’ crapat. Mille feuille se fac mille fluturi prin stomac si mi-e rau.

Cea mai mare frica a mea in viata asta este aceea de a nu muri cu trupul sfartecat. Si acum stau cu frica alaturi, care-mi sangereaza in ochi. Ma ia cu ameteala.

Noroc ca mintea-mi bate iar la usa si-mi zice: „- Pisa-te ca vine trenu’!”

In sfarsit nu mai vorbeste aiurea. O ascult si ma ridic sa plec, lasand frica pe scaun in patiserie, savurandu-si cafeaua sangerie. Inainte sa plec, ni se intalnesc privirile. Pentru prima data mi-am privit frica in ochi. Mi-a zambit fermecator. Nu mi s-a odihnit privirea prea mult in ochii lui, din cauza darelor de sange uscat. Frumos om cu capu’ crapat!

Merg la baie in gara. Taxa: 2 lei. Merita, caci e curat si au cuier pe usa, ca sa nu-mi vina ghiozdanul in cap cand ma aplec pe vine. Apa se trage cu senzor de miscare. Pfuai! Nici buda din gara nu mai e ce-a fost!

Ma intorc in sala de asteptare. Atmosfera e grea si tensionata, fruntile incruntate, picioarele agitate, degetele haotice pe ecrane. Ma apuc iar sa scriu, reluand de la partea in care am contact vizual cu frica, dar nu scriu mult ca se anunta trenul. Bai, minte, ce te stii! Apriga! De nu erai tu, faceam pipi in tren pe gratis. Da’ buda din tren e fix ce-a fost mereu: miscatoare si urat mirositoare.

Trenul a venit pana la urma cu DOAR 90′ intarziere si pe chipul tuturor a rasarit un zambet: „- Ce bine ca vine trenul mai repede!”, a exclamat o tanti. Ce bine!

Chemand viata in gol

Deodată orice sunet te enervează şi-nchizi televizorul, care merge de ore-n şir fără să fii băgat de seamă. Acum îl auzi şi e stupid. De ce a mers? Zilnic merge ceva în gol, să facă atmosferă, să nu-ţi auzi fiecare tîrşîială de papuci prin casa goală. Aiurea!

Stai în linişte şi te cuprinde disperarea. Nimic grav nu s-a întîmplat, nimic nu s-a pierdut. Dar angoasa pune stăpînire pe tine şi timpul se opreşte. Ţintuit locului, nu faci niciun gest. Amorţit. Ochii sunt goi şi grei. Capul se-nvîrte de gînduri ce capătă glasuri ţiuitoare, dacă-i închizi. Ţipetele din interior te asurzesc. Speriat, îi deschizi, să fugi de ele. La lumină fac mai puţin urît. Te mişti şi-ţi simţi trupul incert. S-ar lăsa greoi pe-o parte, s-ar ghemui, s-ar scutura, s-ar culca pe jos, s-ar abandona, s-ar zgudui de plîns, dar cea din urma tot de la urlete-ţi vine. Mai bine nu, căci arde.  Mereu arde. Nici nu mai ştii de cînd stai aşa fără să faci nimic. Ore goale în picaj spre dimineaţă. Panică!

Te dor dinţii. Iţi iei maxilarul între degete şi e încleştat. De cît timpi îi strîngi în halu’ ăsta? Te sperie mereu gîndul că într-o zi plesneşte unul în strînsoare, ba chiar visezi urît noaptea cu dinţi care cad fără motiv şi-i priveşti în palmă, neputincios. Laşi gura căscată o vreme şi respiri şuierat. Se usucă totul şi bei apă. Primul set complet de mişcări mecanice, fireşti. Şi dacă tot ai ajuns la automatisme, aprinzi o ţigară.  Nu e suficient de lungă, noaptea nu e fără sfîrşit. Dimineaţa ce-i urmează te sperie, te dezgustă chiar. Ai vrea să fie tot noapte. Să stai, să fumezi, să te holbezi la golul din faţa ta și din tine. Să înțelegi ceva din asta și să-ți dai seama ce e de făcut. Cam știi în mare: să-l umpli! Problema nu e golul în sine. Nu e greu să te lași purtat aiurea în gol pînă-ți bate gongu’ în cap și o iei razna. Problema e că vrei să pui ceva în el, natura ta ți-o comandă. Trebuie să pui ceva, altfel degeaba ești.. zic ei.. Dar ce?

Problema existențială majoră. Cu ce să umplem golul din viețile noastre? Cu un soț, cu copii, cu hobby-uri, cu drumeții, cu cărți, cu lucruri de care n-avem nevoie, cu droguri, cu orgii, ba cu toate la un loc. Fiecare cum știe. Dar atîta voință! Și atît devotament! Si atîta energie! Si atîta iluzie!

Cînd un astfel de gol îl resimți, cu toate că trăiești alături de cineva, înseamnă că trebuie să te muți într-o casă goală, să lași gol în suflet, în viața ta, să schimbi facebook, mail, număr de telefon.. Poa’ să tot fie gol după, dar tu ești plin de viață!

Ce fain e să stai la bloc la curte, cu dependințe sociale în jur. Avem de toate: căței, pisici, păsărele, copaci, pomi fructiferi, iarbă, tufe, buruieni, pensionari, studenți, familiști, copii mici și mijlocii. O junglă completă.

Ți-e dat să miroși porc pîrlit la juma de noiembrie. Doar întîmplarea face ca locatarii în cauză să fie și de etnie romă.. detalii! Doamne ferește, n-am nimic cu ei că pofta i-a înghesuit așa repede sau, cine știe, poate foamea i-a strîns cu ușa, dar nu pot să nu mă gîndesc că șoldanul nu mai apucă masa de Crăciun. Poate apucă doar să-și scalde copita într-un lușcoș cam lungit, da’ sarmaua tot n-o vede. Cred asta pentru că erau mulți în jurul unui grăsun și se știe cît de mult le place carnea, mai ales cînd sunt mici. Mă gîndesc acum.. de-asta cîntă romii toată iarna?! A pagubă

Altfel e fain la bloc în curte.

Un tomberon puturos te face să te simți frumos întîmpinat fix cînd bagi capul pe poartă. Cu o-njurătură soft înflorindu-ți în gînd, gen ”WTF”, te lași sucit din gît, admirînd frumusețe de tablou junkist; te trezești cînd te simți udat în talpă de trotuarul cariat, scăldat în bălți albicioase din săpun de casă, ciuruind din ograda locuințelor sociale. Pe cînd îți înflorește o a doua înjurătură, de data asta pe buze, te salută politicos tăietorul de porci, care împinge la fiare în fața casei, întins pe bancă și tot tacîmul. Se mai și oprește să te privească șerpuind printre lacuri. Trăi-ț-ar familia, vecine!

Și se aude tot tot! Chiar și maneaua în surdină. Se simte și mirosul de iarbă de la vecinul de sub mine. Chiar și polologhia lui dedicată iubitei, care, din cîte am auzit în zbor, nu-l înțelege că iarba i-a adus respectul de sine și mai multă încredere în propria persoană. Asta cu încrederea am înțeles-o cînd, într-un final, epuizat, i-a trîntit un ”tuuu, io nu mă las de fumat pentru tine, ai înțeles?!” Și cu asta toate explicațiile s-au făcut fum.

Îmi place să ascult chiar și certurile care se iscă atunci cînd boemul ciocnește țăranul. Un el și o ea, simandicoși cu bun gust, ajung seara acasă, după o zi istovitoare la birou. Parchează mașina în curte dacă ai unde! Fix în mijlocul drumului boemul își lasă educația în mașină lîngă nevastă, se dă jos cu finețe și-ncepe: ”Futui țăranu mă-sii cu mașinile lui. Bă, io-nțeleg că ai 3 mașini da mai dă-le-n plm, pe toate 3 tre să le parchezi în fața blocului. Bă, o mașină am și vin de la serviciu și n-am un loc și eu. Futui țăranu mă-sii care vine din Spania și-și cumpără 3 mașini și pe toate 3 le ține sub nas”. Pe fundal se mai auzea ea ”hai, dragă, lasă..”. Țăranul a conchis: ”băă, îmi mai iau 5 și pe toate le parchez unde vrea plm! Pentru că POT!” Atîîît!

E fain!

Și acum, că e aproape jumatea lui decembrie ăsta ploios, gri și nebun, avem lac de acumulare din gard în gard. De-ar veni și niște rățuște ca alea din parc ar fi epic.

Îmi place noua casă! E primitoare, boemă, plină de mîțe și.. vintage. Toate-s vintage aici. Frigideru n-are nume.. nicăieri! Mă gîndeam că poate e așa vechi că pe-atunci numa un nene știa să facă așa ceva și abia după a vîndut patentul. Debitez.

Dar e chiar fain la bloc la curte! Și am balcon de Julietă 🙂

 

Gol

Chiar dacă sunt conştientă că niciodată n-am ştiut să fac faţă prea bine unor lovituri pe care viaţa mi le-a dat, ca urmare a unor greşeli şi alegeri proprii, dar că apoi, uşor, cu răbdare dar şi cu vărsarea multor lacrimi, cu nopţi nedormite şi sudori reci, am trecut peste toate fără cicatrici vizibile şi-am reuşit să rîd din nou, mereu am aceleaşi tendinţe auto-destructive cînd primesc una nouă. Fac în minte reconstituirea situaţiei în asamblu şi mă lovesc din toate părţile cu mustrările raţiunii mele, care, din păcate, îşi face prezenţa doar la final, cînd nimic nu mai poate fi schimbat. Pedeapsă acceptată şi aplicată chiar de mine.. reproşuri, reproşuri, reproşuri.. mie!

E dureros să te trezeşti într-o zi de sfîrşit de an şi sufletul să-ţi fie chircit şi împietrit de durere, de teamă, exact cum era cu un an în urmă, cu obrajii săraţi, gura amară şi nodul în gît nelipsit. Asta după ce la începutul anului care ameninţă să se termine curînd, fără să fii putut schimba ceva substanţial din situaţia ta nenorocită, ai luat nişte decizii, ţi-ai călcat pe principii, pe orgoliu, pe promisiuni făcute sufletului tău, în dorinţa de a fi şi tu fericit. Ai ales un drum nesigur, deşi presărat cu promisiuni de tot felul, doar pentru că ai crezut că eşti tu cel ales de data aceea, cînd de fapt ai ales forţat şi-ai întreţinut asta cu multă muncă şi..răbdare încăpăţînată. Toate pînă la întrebarea „dar pînă cînd?” Pînă cînd cel ales, fără ca el să te fii ales vreodată cu adevărat, va sta încătuşat, fără să ştie sigur de ce se simte aşa? Pînă se împlineşte anul..

Oamenii par să-şi facă mereu planuri pe un an. În anul ce urmează vreau asta şi asta, dar dacă nu se împlinesc dorinţele de An Nou sau chiar dacă se împlinesc, însă ei simt că şi-au dorit greşit, vor schimba foaia.. sau placa. Noi proiecte, noi visuri, noi perspective, noi figuri. Un debut de an e totul pentru a o lua de la capăt, în alt loc, departe de neîmplinirile anului ce tocmai s-a-ncheiat şi te-a copleşit, te-a obosit, te-a scîrbit.

Dar cei rămaşi în urmă, care, voluntar sau nu, au făcut parte din aceste neîmpliniri, devenind şi ale lor? Aceeaşi agonie din debut, aceleaşi promisiuni şoptite în minte, printre lacrimi, în nopţi prea lungi şi reci, pe care veci nu şi le vor putea impune ca nişte legi în viaţă, aceeaşi deznădejne şi-un suflet gol. De-ar fi chiar gol-goluţ.. însă e golit de speranţă şi forţă interioară de a merge mai departe (aşa pare în prima fază), dar plin de iubiri neînţelese de nimeni şi dorinţe reprimate. Plin de scepticism în ceea ce priveşte viaţa, rostul ei şi-al  lor. Plin de ranchiună şi-ndoieli în ceea ce priveşte sinceritatea oamenilor, în adevăratul ei sens. Plin de suferinţă şi de.. gol!

Totuşi.. nu poţi obliga pe nimeni să-ţi stea alături dacă asta înseamnă să renunţe la visurile lor. Ca s-o facă, visul lor trebuie să fii tu.. dar şi asta e o cerinţă ireală.

Cînd voi învăţa că oamenii normali, în primul rînd se iubesc pe ei înşişi?!

Detest iarna pentru că-mi aduce numai depresii! Vreau şi eu un cadou de Moş.. şi atît!

P.S: E incredibil cum mă opresc din plîns pînă la finalul fiecărei postări triste pe care-o scriu. Se pare că fiecare dintre ele poate avea ca subtitlu „Invocarea liniştii”..

Invocarea liniştii X

Reuşeşte s-o facă să plînga fără să-i spună nimic. Atunci cînd spune, chiar de-ar fi 2-3 vorbe (aruncate, ce-i drept), plînge şi mai rău. La cît de mult s-a flauşat, oricine ar reuşi să facă asta, deci nu-i acordă un credit deosebit. În situaţiile astea îşi doreşte să nu fii spus nimic şi să plîngă uşor; oricum ar plînge de poftă, dacă nu din cauza lui. Dar provoacă. Eticheta este aceeaşi: eşti bolnavă! A auzit-o în diverse variante, însă asta îi displace cel mai mult.

Se gîndeşte dacă nu cumva fericirea înseamnă nu atît a iubi pe cineva mult de tot, cît a încerca să iubeşti ceea ce-ţi face bine şi a mai şi reuşi în asta. Dar ştie că e greu al naibii. De cîte ori a întîlnit pe cineva care-o făcea să gîndească „cît de bine aş fi în compania lui”, exact atunci lipsea  chimia, pasiunea, interesul pentru toate vorbele şi mişcările lui mărunte de fiinţă umană. Simţea însă superioritate, dar oare să te poţi mulţumi cu un nenorocit de statut de cocoş? Nici vorbă! Ea e găină!

E culmea! Acum aproape un an îşi pusese o dorinţă de Anul Nou: aceea de a-şi găsi iubirea. A găsit-o, apoi a durut; a fugit, dar a durut şi mai tare. Asta e ceea ce ar numi un rău necesar, căci alternativa e mai greu de suportat. Dar nu încetează să se întrebe dacă e normal ca iubirea să rănească, de-ar fi şi pentru o zi. Basmele spun că e naturală, îţi vie uşor, te face să pluteşti, să visezi, să nu te mai simţi singur. Şi cum se face că iubeşte şi se simte mai singură ca niciodată?

Tocmai în momente ca acestea se pomeneşte ieşind cu cîte un cuplu, cu vechime în cîmpul muncii de convieţuire de vreo 2 ani, în care se face un schimb dulce de tandreţuri, gen: el îi ia mîna din senin şi i-o sărută, ea-l laudă că a făcut curat în bucătărie în locul ei, povestesc de revelionul minunat pe care o sa-l petreacă la schi şi la Aqua Park şi se pomeneşte gîndindu-se: ce frumos ar fi să mă ia măcar o dată de mînă cînd mergem pe stradă..măcar atît.. şi se simte pustiită. Dar găseşte repede în memorie citatul perfect pentru a nu se mai simţi mizerabilă: „dacă nu te iubeşte aşa cum ai vrea, nu înseamnă că nu te iubeşte cu toată fiinţa sa”. BUN! Poate li se trage doar de la faptul că au făcut dragoste înainte şi a fost tare bine.. şi ei i se întîmplă asta.

Mai demult căuta autosuficienţa şi se lăuda c-a aflat-o. Şi-a dat seama că e o prostie! Cum sa trăiască fără sentimente care s-o drogheze? Cum să trăiască mult şi bine fără un trup cald lîngă care să se cuibărească şi să adoarmă liniştită, visînd tot la clipa perfectă, dar şi prezentă. Poate trăi mult, nu zice nu, dar amar.

Suntem genetic proiectaţi să iubim, să ne ataşăm de oameni, de locuri, de gusturi, de mirosuri chiar. Ceva trebuie să fii mers prost în tot planul ei de proiectare căci, se pare, îşi clădeşte fericiri numai pe ruine, în scurt timp făcîndu-se asemenea. Dar cum ar putea s-o ia de la capăt, pe drum drept, cînd are impresia că n-a început nimic, că marele vis creşte acum, abia văzut, dar creşte.. Şi speră.. Şi aşteaptă.. Încă mai crede cînd îi spune c-o iubeşte, dar cu o umbră de semn de întrebare.. sau mai multe umbre.

Pînă acum toate clipele ei de fericire i-au fost clădite pe aşteptare îndelungată, la capătul căreia a găsit doar momente scurte de beatitudine, la care să poată visa cînd aşteaptă.. Şi încă aşteaptă. Şi-a pus milioane de întrebări fără sens la care a răspuns lipsit de sens, dar oare se întreabă ce naiba aşteaptă! De ce lumea exclamă atît de des şi-n toate situaţiile posibile: Asta-i viaţa? Poate chiar asta-i viaţa! Aşteptare şi.. păcat!

„…cel mai mare păcat făcut vieţii este amînarea; ea ne răpeşte zilele care ni se oferă, ea ne jefuieşte de prezent prin promisiunile viitorului. Cea mai mare greutate în viaţă este aşteptarea, care atîrnă de mîine şi îl pierde pe azi.” – Seneca

Invocarea liniștii IX

..mai auzi doar ușa trîntindu-se..

„-A plecat!”

Și-a descărcat tot pieptul de greutatea și amăreala acumulate peste zi, apoi s-a spălat, a fumat o țigară ca să se „răcorească” și s-a așezat la calculator. Îi era teamă să înceapă direct; nu știa dacă o poate face bine.. de fapt nu știa dacă o mai poate face?! A mai început un joc ca să se destindă, dar l-a închis rapid, scîrbită și enervată de automatismul ăsta tîmpit de a se pune la calculator pentru jocuri stupide. Pe vremuri îl voia în poală, lungită pe jos, doar pentru scris. Acum.. nu mai e pe vremuri.

Apoi și-a spus că e momentul.. dar mai întîi a citit ceva din ce scrisese cu muuult timp în urmă.. ca să-și aducă aminte hieroglifele, semnele de punctuație, cratimele, regulile de scriere și aranjare în pagină etc.. și..

..așa m-am hotărît să scriu din nou: neliniști, lacrimi de crocodil, depresie, gînduri negre.. și blonde și nelipsitul SPM. Am mediul propice!

Azi mă chinuiam eu tare să fac un contract, cum mă tot chinui de cîteva săptămîni, cînd mi-a venit mie să mă gîndesc ce/cum era anul trecut pe vremea asta. Înainte să fiu pe fază, mintea mea a luat-o lela, în cotloanele întunecate ale memoriei. Telefonul suna, faxul intra, casuța vocală vorbea, clientul mă trezea din somn cînd răspundea.. mintea mea tot lela.. M-am gîndit la vrute și nevrute și mi-am dat seama că, într-adevăr, sunt o persoană foarte negativistă..  Mi-am adus aminte numai de lucrurile negative de anul trecut de pe vremea asta.. Se zice că momentele frumoase sunt cele pe care ți le vei aminti peste ani.. Se zice..

Descoperirea m-a băgat și mai adînc în butoiul cu melancolie.. asta pentru că se mai spune că dacă vrei să fii fericit, trebuie să stai printre oameni fericiți… și lîngă mine cine-o să mai stea?

Tot azi mi-am dat seama că nu iertăm cu adevărat atunci cînd credem că o facem. Adică ni se pare că iertăm pentru că începem să ieșim din nou cu persoana în cauză, să vorbim, s-o iubim. Însă dacă cineva ne-ar pune un film cu secvențele care ne-au durut rău cîndva.. Oare cum ar fi? Eu m-am gîndit mult azi la filme.. și nu e bine așa! Voi să nu încercați, căci e depresie garantată și.. de ce nu, ciudă.. (că a fost așa și nu altfel)

Și în fiecare zi mă mai gîndesc că într-o zi va înnebuni toată lumea (nu mai e mult pînă atunci) iar eu o să mă simt cel mai bine.. o să înot ca peștele în apă!

Aș vrea să pot spune multe, nu despre mine, nu despre el, nu despre noi, nu despre ai mei și-ai noștri. Aș spune multe în general, despre cărți, filme, personaje inedite, evenimente șocante, aș face jocuri de cuvinte și m-aș prosti pe blog pînă la răsărit, ba chiar l-aș bîrfi pe zoso; aș scrie despre orice numai să scriu și descopăr cu uluire că am capul gol.. Păi, în fața calculatorului nu ți se poate întîmpla nimic, nu?

Acum dacă am spart gheața (deși am crăpat-o doar), poate voi mai scrie. Se mai poate și să scriu numai cînd se prinde gheața pe lacuri.. Dar nu cred că simte cineva asta :))

Aide bai!

P.S: Cu rîndurile astea poate vă întrebați ce c***t de liniște am invocat?! 🙂 Apăi, întrebați-vă că eu mă întreb destul în rest! 😉

Ecce hommo!

Știu că e păcat să aduc în discuție o expresie din Biblie într-un caz atît de lumesc și într-adevăr aș fi avut în cap o alternativă mult mai nimerită pentru ceea ce simt acum: „Ce ți-e omul?!!” Știu, știu că traducerea din latină e: „iată omul!”, voi, prea-luminaților care repede v-ați gîndit că eufemisme n-are habar de nimic!

Oricum titlul nu prea are treabă cu restul.. doar că undeva în jurul orelor 00:30 asta mi s-a lipit de creier: „Ce ți-e omul?!!”

N-am mai scris demult și în momentele astea nu-s stîngace pentru că o dau în eufemisme stîngace, ci pentru că mă simt într-adevăr un om cu două mîini stîngi.. De cîteva luni încoace nu mai știu cum să mă port ca să nu fiu înțeleasă prost (și de ce-mi pasă oare de neputința celorlați de a mă percepe asa cum sunt?!), nu mai știu să-mi controlez privirea, astfel încît să nu mai transmită semnale eronate, nu mai știu să-mi controlez iubirea, furia, pasiunea, gelozia, nu mai știu ce-i tăria de caracter și nu mai știu cine dracu sunt! Atîtea hîțîieli de „vino-ncoa și fă-te-ncolo”, de „lasă-mă și nu-mi da pace!” încît mi s-a îmbătat creierul.

Dar voi, aceia puțini, care mă citiți din plăcere, mă veți rumega și așa mai nătîngă! 😛

Ideea e că:

Aterizezi uneori în niște grupuri, cel puțin ciudate, care te fac să te simți mic copil cînd vine vorba de subtilități, manifestări teatrale, manipulări și masturbări mentale. Grupuri care te fac să vrei să fugi ca la maraton și să nu mai privești înapoi, să te oprești gîfîind într-un cîmp pustiu, să te transformi într-un sălbăticit de lume, care se crede în filmul „Into the wild” și încearcă să se (re)cunoască/ (re)găsească pe sine..

..și totuși rămîi.. ce te face să rămîi, deși parcă nu-ți mai găsești locul acolo și nici ei nu par să-ți acorde unul, decît dacă joci după propriile lor reguli? Nu știu! Nebunia din noi, teama de a rămîne și fără speranța aia cît o fărîmă că totul se va așeza, că totul va fi bine, că totul se va calma..

Mereu am preferat bănuiala și nesiguranța decît cruda certitudine a singurătății, care doare însutit.. Ce ți-e omul, nu?!

*

Îmi aduc acum aminte de perioada în care, prin cătunul care figurează în buletinul meu drept domiciliu stabil, se lansau zvonuri despre mine că m-aș crede nu știu cine, că-s figurantă și fițoasă, că de cînd cu terminarea liceului „în aplauze și urale”, urmată de domesticirea la o facultate din Cluj, nimeni nu-mi mai ajunge la nas.. Și simt și acum ce simțeam atunci: revoltă! Eram atît de indignată de acuzațiile lor, dacă le pot numi așa (că mai degrabă le puteam lua ca pe niște complimente la ora respectivă: „M-am detașat de gloata voastră de… etc, s.a, bla bla bla..”), încît eram de o jovialitate incredibilă, arătam amiciție și față de cei pe care-i desființam ca inteligență și încercam pe cît posibil să eman empatie față de toți ăia „nu știu cum” ai pămîntului, doar ca să infirm cele spuse, pentru că simțeam că nu e așa și uram să se creadă astfel!

Acum, indignată de percepția oamenilor (cînd n-am fost?!), care mă uimesc tot mai mult, mă întreb: pentru ce atîta osteneală??? Pentru ce să demonstrez cuiva ceva?? Pentru ce să fiu cineva care cred ei că trebuie – deci TREBUIE! – să fiu? De cînd lumea are dreptul să te modeleze după bunul plac, doar pentru că ea crede că „așa e mersul lumii!!”.. adică al EI???

Mă f*t în principiile voastre, în frustrările voastre (și în ale mele, bineînțeles!), în neajunsurile voastre și în preconcepțiile voastre! Mă f*t în imoralitatea voastră!

Ideea postului era să nu mă cenzurez, că m-am săturat de „perieri”. Oricum.. cu toate răutățile și manipulările din lume, am rămas o finuță stîngace.. și sensibilă.. care mi-s!

P.S: Eu nu-s varză, astfel încît să aveți impresia că trebuie să mă căliți!! Și atunci cînd trebuie.. o fac singură! Dacă-mi iese prost.. c’est la vie!!

P.P.S: Asta-s EU! EUfemisme.. stîngace!

P.P.P.S: Dacă nu mă vreți așa, atunci nu mă vreți pe mine!

PAM-PAM!