Reuşeşte s-o facă să plînga fără să-i spună nimic. Atunci cînd spune, chiar de-ar fi 2-3 vorbe (aruncate, ce-i drept), plînge şi mai rău. La cît de mult s-a flauşat, oricine ar reuşi să facă asta, deci nu-i acordă un credit deosebit. În situaţiile astea îşi doreşte să nu fii spus nimic şi să plîngă uşor; oricum ar plînge de poftă, dacă nu din cauza lui. Dar provoacă. Eticheta este aceeaşi: eşti bolnavă! A auzit-o în diverse variante, însă asta îi displace cel mai mult.
Se gîndeşte dacă nu cumva fericirea înseamnă nu atît a iubi pe cineva mult de tot, cît a încerca să iubeşti ceea ce-ţi face bine şi a mai şi reuşi în asta. Dar ştie că e greu al naibii. De cîte ori a întîlnit pe cineva care-o făcea să gîndească „cît de bine aş fi în compania lui”, exact atunci lipsea chimia, pasiunea, interesul pentru toate vorbele şi mişcările lui mărunte de fiinţă umană. Simţea însă superioritate, dar oare să te poţi mulţumi cu un nenorocit de statut de cocoş? Nici vorbă! Ea e găină!
E culmea! Acum aproape un an îşi pusese o dorinţă de Anul Nou: aceea de a-şi găsi iubirea. A găsit-o, apoi a durut; a fugit, dar a durut şi mai tare. Asta e ceea ce ar numi un rău necesar, căci alternativa e mai greu de suportat. Dar nu încetează să se întrebe dacă e normal ca iubirea să rănească, de-ar fi şi pentru o zi. Basmele spun că e naturală, îţi vie uşor, te face să pluteşti, să visezi, să nu te mai simţi singur. Şi cum se face că iubeşte şi se simte mai singură ca niciodată?
Tocmai în momente ca acestea se pomeneşte ieşind cu cîte un cuplu, cu vechime în cîmpul muncii de convieţuire de vreo 2 ani, în care se face un schimb dulce de tandreţuri, gen: el îi ia mîna din senin şi i-o sărută, ea-l laudă că a făcut curat în bucătărie în locul ei, povestesc de revelionul minunat pe care o sa-l petreacă la schi şi la Aqua Park şi se pomeneşte gîndindu-se: ce frumos ar fi să mă ia măcar o dată de mînă cînd mergem pe stradă..măcar atît.. şi se simte pustiită. Dar găseşte repede în memorie citatul perfect pentru a nu se mai simţi mizerabilă: „dacă nu te iubeşte aşa cum ai vrea, nu înseamnă că nu te iubeşte cu toată fiinţa sa”. BUN! Poate li se trage doar de la faptul că au făcut dragoste înainte şi a fost tare bine.. şi ei i se întîmplă asta.
Mai demult căuta autosuficienţa şi se lăuda c-a aflat-o. Şi-a dat seama că e o prostie! Cum sa trăiască fără sentimente care s-o drogheze? Cum să trăiască mult şi bine fără un trup cald lîngă care să se cuibărească şi să adoarmă liniştită, visînd tot la clipa perfectă, dar şi prezentă. Poate trăi mult, nu zice nu, dar amar.
Suntem genetic proiectaţi să iubim, să ne ataşăm de oameni, de locuri, de gusturi, de mirosuri chiar. Ceva trebuie să fii mers prost în tot planul ei de proiectare căci, se pare, îşi clădeşte fericiri numai pe ruine, în scurt timp făcîndu-se asemenea. Dar cum ar putea s-o ia de la capăt, pe drum drept, cînd are impresia că n-a început nimic, că marele vis creşte acum, abia văzut, dar creşte.. Şi speră.. Şi aşteaptă.. Încă mai crede cînd îi spune c-o iubeşte, dar cu o umbră de semn de întrebare.. sau mai multe umbre.
Pînă acum toate clipele ei de fericire i-au fost clădite pe aşteptare îndelungată, la capătul căreia a găsit doar momente scurte de beatitudine, la care să poată visa cînd aşteaptă.. Şi încă aşteaptă. Şi-a pus milioane de întrebări fără sens la care a răspuns lipsit de sens, dar oare se întreabă ce naiba aşteaptă! De ce lumea exclamă atît de des şi-n toate situaţiile posibile: Asta-i viaţa? Poate chiar asta-i viaţa! Aşteptare şi.. păcat!
„…cel mai mare păcat făcut vieţii este amînarea; ea ne răpeşte zilele care ni se oferă, ea ne jefuieşte de prezent prin promisiunile viitorului. Cea mai mare greutate în viaţă este aşteptarea, care atîrnă de mîine şi îl pierde pe azi.” – Seneca
Din nefericire, inteleg atat de bine tot ceea ce ai scris…
,, ce ușurare în suflet se lasă, cum
tainic lucrează nepătruns
Adevărul,
Fără să știu, fără să înțeleg
iată acum,
mai presus de fire
în inimă-mi
grăiește Tăcerea”