Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Printre rînduri..’ Category

Se-ntunecă. Aștepta ca o bombă cu ceas. Ce? Nu știa. Ceva! Tăcerea însă părea singura regulă care mai putea fii încălcată în acel moment. Dar cîtă forță avea, cît de profund s-a așternut!  Și tare ar fi dorit să o facă, s-o sfîșie cu furia și-ntunecarea acumulate în urma reprimărilor succesive și încăpățînate. Doar așa își va păstra umanitatea, deja pierdută și ponosită în măsură critică. Dar cum ar putea o minte atît de tenebroasă în acel moment să mai judece astfel, să întrevadă răul necesar, atît de necesar?! Cum ar putea să știe că ruperea tăcerii, percepută ca fiind singurul bun rămas, ar fi ieșirea căutată, răspunsul la tot? Nu putea să descifreze asta. Mare păcat! Credea că știe. Nu știa. Nici asta nu o știa! În fapt, credea că citește foarte limpede și mai ales, că o face bine. Cum mai putea crede asta cînd deznădejdea, rătăcirea, întunericul nu erau înlăturate? Oameni! Nu-i chip să-i înțelegi! Și cînd mă gîndesc că vreau să fiu printre ei..

„Accept să fiu ultimul om, dacă a fi om înseamnă să seamăn cu ceilalți.”

*

Dezlănțuirea  nu făcu decît să adîncească ruptura deja existentă. Se dădea acest spectacol trist, aproape dureros și neputința împietrea totul. Avea să mai prelungească procesul chinuitor de explicații, proaste interpretări, țipete, nebunie vădită, nod în gît și dorința de a înlănțui cu forță și furie ceea ce nu putea scoate la lumina minții.. Conștientizarea nu era, încă, un orizont..

*

Luni întregi s-a prelungit tăcerea. Un calm aparent păru că pune stăpînire pe mintea din care voia să șteargă ultimele amintiri, rămase ca niște reziduuri. Și-l impunea forțat și muncea mult să-l păstreze. Știa că odată și-odată tot vor trece neliniștile cu care se lupta. Era acum în extrema nepăsării, încercînd cu răul să îndepărteze răul, dar cum acesta aduce cu sine mai mult din el însuși, totul se transformă în letargie, răceală, uitare fragmentară, accese de rîs și plîns, succedate de cădere în anormal, ieșire din lume și cufundare într-una proprie, unde totul era cum își imagina. Ajunse să-și simtă situația și mai nenorocită și nu din aceleași cauze, de data asta, ci ca urmare a schimbării bruște de atitudine, impunerea forțată a unei stări ce nu-i aparține și nu caracterizează nimic din existența sa.

– Cum e posibil? Credeam că totul va fi mai ușor. Nu e decît gol în toate formele din jur. Sec e orice vreau să gust. Fără importanță orice vreau să fac. Cum e posibil? De ce? De ce simt că o parte importantă din mine s-a pierdut? Ce anume era ceea ce am înlăturat? Cum recapăt căldura ce o simțeam înainte?

*

Rînduri i se desfăsurară înainte și nu-și dădu seama imediat despre ce este vorba. Nu știa dacă este o piesă de teatru, un dialog dintr-un roman ori un jurnal. Începu să citească, sperînd să-și dea seama pe parcurs despre ce este vorba.

După primele rînduri ceva îi spunea că va fi foarte interesant ce va descoperi. Era! Rîse, se mirase, se-ncruntase, rîse din nou, se-nfuriase și tot așa. Convingerea fermă totuși era aceea că citește o piesă foarte proastă și foarte atrăgătoare tocmai prin ceea ce o făcea atît de proastă. Își spunea că trebuie să fie o farsă, o tentativă de a-i aduce buna-dispoziție. Dacă varianta era cea din urmă, își atinsese scopul. Rîdea..dar rîdea cu o stranie strîngere de inimă.

– Ai citit?

– Da! Ce sunt alea, glume?

– Asta ți-au sugerat? Curios! Credeam că-ți vor stîrni interesul.

– Păi, sincer, am rîs foarte tare. Ce caracter, domnule! Mi-au plăcut personajele, fiecare într-un mod diferit. Sunt construite bine, creionate fin, cu un mare număr de umbre proiectate disparat, ceea ce le dă complexitate. Aproape reale, ca să nu spun vorbe din spectrul perfecțiunii, chiar dacă n-aș greși prea mult făcînd-o. M-a intrigat îndeosebi personajul „eroinei”, dacă se poate numi astfel, deși e o nebunie de culoare în peisajul ce i-a fost conferit. Adică..e grozav de reală! Poți să-i auzi glasul strident, poți să-i simți nervii, sarcasmul, rîsul nevrotic,  deznădejdea, zîmbetul strîmb al acceptării, obstinarea, sarea lacrimilor, toate împreună resimțite ca o sincopă! Totuși, nu-mi place caracterul unuia dintre personaje. Ciudățenie! Ce-i cu ieșirile alea? Ce e nebunia aia?

– Ei, e un personaj! Cum ai spus tu, e foarte bine conturat, foarte real! E totodată complex. Păcat că sfîrșește rău!

– Chiar! Ce s-a întîmplat pe mai departe?

– Cum te mai simți?

– Lasă-mă cu astea! De ce nu-mi povestești finalul? Spune-mi cine e figura de care nu-mi place mie? E din viața reală? O cunosc?

– Vreau să știu cum ești tu..apoi îți voi spune cine e personajul tău.. de care nu-ți place.. acela din texte…

– Ce legătură are?

– N-are! Doar așa..Ei, deci..cum ești?

– Nu știu..e ciudat, confuz, ilogic și totuși..

– Totuși..

– Nu! Nu, știu! Simt că..m-am pierdut..

– Te-ai pierdut..cum adică? Unde?

– Nu știu sigur..în mine, undeva, nu știu. M-am pierdut, m-am pierdut și basta, ce atîtea întrebări? M-am rătăcit într-un mare hău, e rece, absurd și e-n mine!! Acum pricepi?? Și totuși…înăuntru e pustiu..gol, fad, sec, uscăciune, searbăd și..nu mai găsesc cuvinte cu același sens! Acum pricepi sau îți desenez?

Era atît de multă nebunie și răutate în vocea-i încît în cîteva secunde își îngrozi ființa..Muțise..Spaima îi făcea pieptul să tresară. Nimeni în jur..Întoarse capul și-și privi chipul în oglinda mare. Întinse mîna ușor, cu degetele răsfirate, tremurînd. Vroia să se convingă. Sticla rece îi înfioră tot trupul și-un plîns tăcut, cuminte, îi eliberă fiecare neliniște, fiecare amar, fiecare durere. Lacrimile se rostogoleau mari, spălîndu-i figura de toată încordarea care-a săpat cute adînci în pielea albă. Mai privi odată înspre imaginea reflectată, zîmbi straniu și-și spuse, strîngînd mîinile la piept:

– EU!!

Read Full Post »

Cum demult nu mi s-a mai întîmplat, azi (adică ieri) m-am trezit mai devreme decît o fac de obicei. E ora de vară, deci ceasul meu biologic n-a ruginit de la condens și își face treaba. Am zăcut o oră în pat, gîndindu-mă la diverse, măcinîndu-mi creierașul cu tot felul de copilării. Cînd mi-am dat seama că propriile-mi gînduri au un efect pernicios asupra stării mele de spirit, am sărit din pat, cu mîinile întinse spre cafeaua de dimineață, alta decît cea de obicei..

Dar m-am hotărît să nu stau la masă ca o bucată de carne amorțită care se afumă şi atît, ci să scriu, că n-am făcut-o de ceva timp..

Stînd în pat ora aia neliniștită, mi-am imaginat oamenii ca pe niște cutii închise (să fim toți capete pătrate? nu, mi-am zis, unii suntem dreptunghiulari.. ce ușurare!). Și cum vedeam eu așa lumea plină de cutii, am început să le categorisesc.

Păi, multe sunt de carton ieftin, numai bun de dormit în parc. Le rupi ușor și te uiți nestingherit ce e înăuntru. Altele sunt frumoase, ferchezuite pe dinafară și crezi că au chei ascunse.. Dar se deschid ușor în fața lumii și cînd privești.. dai o singură geană și-ai plecat. Mai sunt cele de metal greu și neșlefuit, ferecate cu multe lacăte. Se deschid anevoios, dar înăuntru sunt comori.. printre altele.. Cu ele ți-ai umple viața. Se întîmplă ca una dintre cutiile acestea să-ți cadă în mîini.. Inițial se perinda și ea ici-colo, în fiecare zi, fără să știi cum s-o abordezi. Ai lăsat-o în pace, în drumul ei, dealtfel unul amețitor, șerpuit și greu de înțeles. O vreme nici tu nu te-ai chinuit prea tare să pricepi ce e cu el. „O fi dansul ploii!”, îţi spuneai în joacă. Dar orice fire curioasă și dornică de pătrunderea necunoscutului vrea să aibă o astfel de cutie, să o țină ca pe o comoară secretă, să se-nvîrtă în jurul ei aiurea, s-o privească bănuitor, întrebător, intrigat și cu multă dorință.

Se mai întîmplă și ca-ntr-o bună zi ea să se deschidă inopinat în fața ta, lovind cu capacul de podea, de-a dreptul. Îți spui că sigur ai dansat tu bine în jurul ei sau frumos sau.. corect şi de-aia s-a deschis.. Cine știe?

Momentul cînd îți sprijini mîinile mici de marginile-i dure și lungești capul temător ca să vezi înăuntru, este unul de răscruce: ori capacul sare din balamale la loc și-ți prinde capul, poate doar urechile, uneori numai mîinile, dacă ai viteză de reacție.. Ideea e că nu prea știi la ce să te aștepți.

Dar nu! Cutia te lasă să privești înăuntrul ei și atunci ochii ți se fac mari: o puzderie de mici piese de puzzle, de diferite forme (unele diforme), culori, nuanțe, cu diferite sensuri sau pline de non-sens, îți colorează lumina ochilor. Îți vine să-ți înfingi mîinile în ele, să le împrăștii, să începi joaca. Te lasă cutia să faci și asta.. Chiar îi face plăcere.. ai crede..

Le-ai scos pe toate, te-ai înconjurat de ele, te-nvîrți în cerc aiurit și-ți pui mîna în cap: de unde să-ncep?

„De oriunde! Ai tot timpul din lume, nu?!”, se aude vocea din cutie. Asta n-o mai ştii..

Pffff! Un indiciu, ceva!? Nimic! Doar rațiunea și ascuțimea minții îți sunt de acum indicii. Pe parcurs vei primi cîte un bonus.

Și aşa începe!

Cu mîini tremurătoare iei două-trei bucăți, le întorci, le destorci, ridici o sprînceană și aștepți.. „Ce aștepți, fetițo?!”

Te uiți bine în fundul cutiei, poate-poate găsești instrucțiuni de folosire, reguli de joc etc și nu vezi decît o altă cutie mică.. Ai și tu una asemănătoare și știi că nu ai vrea s-o deschizi pe aceea încă de la început. Viața și cursul ei firesc o va deschide singură, deși ai spera să nu se-ntîmple niciodată.. Imposibil!

Primii pași sunt grei, timizi, dar cei mai frumoși. Plăcerea descoperirii! Apoi încet pui cap la cap piesă după piesă, începînd dintr-un colț, sărind pe diagonală la celălalt, pornind uneori direct din mijloc și tot așa, după cum găsești și tu piesele care se potrivesc. Ajungi la unele părţi şi curiozitatea te-ndeamnă să continui; iei fiecare bucățică mică la puricat, dar îți dai seama că există şi piese lipsă.. Cutia nu ți le dă. Sunt secretele ei. Unde o fi sau.. la cine?

*

Te-a prins de tot. Devine o rutină zilnică să vrei să mai adaugi ceva la marele portret ce se așterne înaintea ochilor. Uneori te plictisești, alteori te superi, căci adaugi cîte-un element care nu-ți place deloc cum arată. Dar e lucrarea ta și vrei s-o duci la capăt! De multe ori te amuzi, alteori plîngi de ciudă, că te poticnești.. Doar ştiți cum e: după rîs vine plîns.. și invers!

Toate, una peste alta, te fac fericit, dau un sens vieții tale de zi cu zi. Măcar te joci cu bucățele vii și animate, bogate-n ne-nţeles! Alții joacă numai la aparate și pierd bani. Ok! Ești în cîștig! Iubeşti, plîngi, trăieşti!

Cînd te poticnești de tot și lași tîmp capul într-o parte, cutia se plictisește de neputința ta de a o percepe corect și te alungă.. Sau pleacă ea. E totuna! Ți s-a luat jucăria și punct! Dar apartenența e valabilă și pentru misterioasa cutie și asta o face să se întoarcă iar și iar.. Pînă cînd va tot face asta şi cîtă răbdare va avea cu tine.. nu ştii!

Ca bonus de revedere îți dă cîteva indicii, face dezvăluiri, crezi că te îndrumă și apoi te lasă iar pe tine să dezlegi continuarea. Dar piesele lipsă tot lipsă sunt și acum.. Uff!

Deşi ştii că mai bine ar fi să nu scormoneşti în secretele cutiei, mintea ageră te va face să le intuieşti. Cu cît avansezi în crearea portretului, cu atît intuiţia te ajută mai mult. Apoi vin şi dezvăluirile, pui totul cap la cap şi imaginea e completă.. aproape!

Faci doi paşi în spate, te apropii, iar te îndepărtezi şi priveşti lung şi calm la ceea ce se desfăşoară acum în faţa ochilor.. Din mijloc lipseşti tu. Eşti piesa care întregeşte totul.. sau aşa ai vrea să crezi (toţi avem o doză mai mare sau mai mică de egocentrism în noi). Înainte să te ghemuieşti cu genunchii la piept şi să te aşezi în decor, priveşti cutiuţa mică de pe fundul cutiei-mamă şi o iei. Doar ce e înăuntru, adăugat la ce ai construit pînă acum, îţi va da o imagine clară şi precisă. Cu mîini tremurătoare presari ce e în cutie peste frumosul tău portret şi apoi ridici ochii..

De aici depinde de fiecare dacă mai crede că poate trăi cu ceea ce vede după adăugarea finală, sau face paşi grăbiţi în spate şi se sperie precum Dorian Gray. Dar nu mă înţelegeţi greşit, portretul nu sunteţi voi. E un El sau o Ea.. Într-adevăr fiecare îl creează după propria dimensiune intelectuală şi cu cît aceasta scade, cu atît erorile de creaţie sunt mai multe şi mai departe de adevăr.  Însă ceea ce cutiuţa adaugă pe final este exact ceea ce a adăugat Dorian Gray pe parcursul vieţii.Toţi avem în noi o cutie asemănătoare, unii mai mare şi mai plină, alţii mai mică şi mai săracă.. ferice de aceştia din urmă!

Ideea e ca tu, spre deosebire de Pandora, să laşi cutia să se golească de tot, să laşi şi ultimul element numit Speranţă să zboare afară, să-ţi umple sufletul, să dea suflet lucrării tale, s-o întregească, să te întregească şi pe tine, să te ajute să nu te dai bătut..

Read Full Post »

Știți joculețul ăla pătrat, dreptunghiular, rotund sau diform, cum o fi el, din plastic, cu mici găurele și biluțe grele, metalice, acoperite de o fereastră transparentă? Ăla, băi, pe care-l găsiți la chindăr sau la bomboane pe băț, colorate, ieftine și sfărîmicioase, cu gust de dulap stătut?

V-ați simțit vreodată viața ca fiind într-un/ un joculeț de-ăla? Fie că ați fost bilele sau omul care se juca.. ori găurile (hmmm.. interpretabil..)?

E nasol că labirinturile acelui joc sunt doar parțial trasate! Restul e.. nimereală, inteligență, dibăcie, bulan, simțul găurii.. (ăghen.. interpretabil!)

Tot nasol e pentru că, uneori, drumul este scurt și simplu.. pentru una dintre bile.. dar cealaltă?

E și mai nasol cînd drumul e lung și greu pentru amîndouă, o nimerești pe una și apoi cealaltă cade cînd erai și tu pe punctul de a aurla ca maimuța-n duș: am scăpat de păduchi!!!!!

Dar cel mai nasol e cînd zi de zi duci o muncă sisifică pentru a nimeri blestematele de găuri, în același timp, pe un drum clar și simplu.. pe care să-l ții minte și să-l reiei.. cînd ai nevoie de iluzia abilității practice..

Ba labirintul e întrerupt și una se duce dracu, în nimic,  ba se așează amîndouă și o amețită cade în secunda următoare, ba nu nimerești nici la Dumnezeu măcar una, ba izbești cu el de perete și te dai bătut.. tot de perete! Pînă a doua zi!

O iei de la cap.. că doar e datoria ta, menită să-ți aducă liniște sufletească, fericire, bună-stare, viață lungă, vise frumoase, fluturași roz.. Al dracu joc, nu?

Am reușit de nenumărate ori să pun blestematele alea două bile în găurile mamii lor! Am strigat de enșpe mii de ori: am scăpat de gărgăuni!!! Pardon! ..de păduchi! (la propriu? cînd eram la grădi..) Dar cel mai dureros este atunci cînd o voce (a unui pitic..) vine și-ți strigă în cap a victorie: Prostuțo! TU ai văzut doar două bile! Și le-ai așezat..(vai, doctor docent te-ai mai crezut!) pe drumuri lungi, scurte, ușoare, grele, amuzante, incitante.. Dar sunt muuult mai multe.. invizibile, însă, pentru ochii tăi cu obloane!

Vedea-te-aș acum ce intuiție și gîndire matematică (abstractă..) ai, să-ți dai seama cum să le potrivești pe celelalte.. simțindu-le, calculîndu-le, intuindu-le, simulîndu-le! Sau măcar să le faci să se lovească frumos unele de altele, să se durige artistic prin nimic, în timp ce tu, ființă mediocră și cu bucurii ușurele, strigi fericită sub duș: am scăpat de păduchi!!!

Jucați-vă frumos!

Read Full Post »

N-aș știi să spun ce-aș simți dacă mîine se va întîmpla ce-mi era frică alaltăieri că va fi ieri. Mereu, într-o stare de spirit bună – sau aproximativ bună – spui că, dacă mîine va fi iarăși ce-a fost atunci și atunci, îți vei lua lumea-n cap și-ți vei băga piciorul. Mereu ai impresia că va fi așa ușor! Doar că în momentul în care te lovește, nu știi cum să reacționezi! Nu știi încotro s-o iei, cum să urli, cît de tare să urli sau.. dacă trebuie să urli! Nu! Nu trebuie! Taci, că nimeni nu va știi cît ai fost de prost! Mergi înainte, scrîșnind din dinți. Asta e atitudinea învingătorilor! Acum.. că noaptea-n așternuturi îți rozi unghiile pe care nu le mai ai demult și dai de sînge.. e partea a doua! Cînd joci dur trebuie să știi să pierzi urît. Dar oare, în momentul în care ai pariat cartea ta cea mai importantă, convins fiind că de-acum ești bun și vigilent, te-ai gîndit vreun moment că va veni clipa în care ai să pierzi.. din nou.. ca mai demult? Nu cred! Cred mai degrabă că te-ai simțit stăpînul lumii, al mesei de joc și-al tuturor cretinilor!

Niciodată cînd cîștigi iar și iar nu anticipezi pierderea! Ducă-se dracului tot! Dar și asta tot gîndire de învingător este..

Amin!

Read Full Post »

Nici eu nu mai cred că putem fi fericiţi, cel puţin nu în permanenţă. De ce? Pentru că omul nu se mulţumeşte niciodată, nu este consecvent în simţiri. Omul are nevoie de suişuri şi coborîşuri, de înălţări şi căderi, de dat cu capul de nori şi apoi cu fundul de asfalt ca să poată simţi cu adevărat diferenţa dintre aceste stări..

Iubești prea mult și ești călcat în picioare. Ești iubit prea mult şi calci în picioare la rîndu-ți. Dar cine a inventat o măsură pentru iubirea oferită cuiva? (ferice de cei care-au cunoscut reciprocitatea!) Deci la urmă sfîrșește prin a deveni o luptă „care pe care?” Asta, în căpșorul meu necopt și visător la iubirea adevărată, e scrisă la capitolul „Așa NU!” Totuși.. ce-i iubirea adevărată?

Analizează-te pentru cîteva minute, tu, cititor plictisit, cu atenţie şi sinceritate (doar nu-ţi furi singur căciula) și dacă faci ce voi scrie eu în continuare, ești la fel de bolnav.. ” – Ca şi cine?”

Ești fericit acum de-ți vine să muști din carne vie: „te iubesc, te iubesc, te iubesc!”, spui șoptit, să nu-nțeleagă prea bine și să se-nfioare de dorința de a fi spus ce-a vrut s-audă; peste o săptămînă te simți bine și săruți cu patos pielea fină: „te ador!”, gîfîind, trăgînd sonor aer pe nas și pe gură, deodată; peste încă una mai tresari cînd-cum la cîte-o mică bucurie și dai pupici-pupici: „eu țin la tine, stresanto!”, căci mai bine tăceai;  după alte două ești copleșit de plictis și-ntorci obrazul: „nu m-am spălat pe dinți”, de parcă pînă atunci a contat asta; după foarte puţin te simți sufocat: „am greață pe chip pentru că asta-mi provoci!” , dînd cu mucii-n fasole (scuzați franceza!). Tre să iei aer că altfel vomiți, dar prima dată suflă-ți nasu! Şi cam de aici începe provocarea..

Cauți noduri în papură, stîrnești discuţii aprinse, partide de sex pline de nervi, dar încinse,  urmate de un orgasm ca un pufff.. şi somn! Dimineața te sperie capul așezat pe cealaltă pernă, privindu-te cum dormi, cu ochi mari..

Işti scandaluri şi certuri, împăcări scurte aduse de vorbe aruncate în grabă, negîndite, furișări odioase în așternuturi mai scumpe, care-ți lasă în urmă doar un gust de tîrfă versată.. Parcă parcă pîlpîie iar: „..copila mea..” Dar nu! Era doar o scînteie. E iarnă şi nu se aprinde.. Şi iar începi cu nebunia pînă distrugi totul. Deja ți-e greață și ție de tine, nu?

În sfîrşit simţi diferenţa dintre fericirea care a fost şi nefericirea care este.. că nu mai este fericire. Dacă nu făceai toate tam-tam-urile astea n-ai fi preţuit niciodată ce a fost.. Sau vă subestimez pe toți cu concluzia mea?

Omul e o minge de ping-pong, turtită. Un titirez stricat. O tiribombă strînsă strîmb, cu elasticul înnodat. O suveică încîlcită. Omul e un copil idiot!

Iubiţi-vă frumos, că mult nu ţine

P.S: Punct

Read Full Post »

..cînd ajungi să recitești conștiincios file de trecut, spoite cu rîsete, bucurii, tristeți, iluzii rămase mereu iluzii, iubiri imaginate din capricii, dar trăite ca iubiri reale în acele momente; cînd faci asta, inițial dintr-o nevoie spontană, survenită la intervale inegale, ca mai apoi să repeți obsesiv experiența, pînă la transformarea ei într-un viciu cotidian ca băutul cafelei de dimineață; cînd viciul ia locul viețuirii ancorate-n realitate și nu în amintire, făcînd din tine un somnambul ce doarme cu ochii larg deschiși, visînd cu cei ai minții larg închiși spre lumea exterioară; cînd deservirea imperativelor acestui viciu o resimți ca pe o nevroză și alimentarea lui, ca pe un act de slăbiciune, neputință și abulie resemnată; cînd toate acestea se îmtîmplă din cauză că ai ajuns asemeni unui actor fără memorie, hipnotizat de cușca sufleorului, în lipsa totală de trăiri succesive, bazate pe firescul consumării lui azi – prezentul – ce-ți dă posibilitatea unui viitor  prin speranța consumării lui mîine – viitor foarte apropiat, schițat sumar, ușor nesigur prin noaptea ce te desparte de el, ce-i drept; cînd ai ca surogate realitatea involutivă, existența exclusiv retrospectivă, refractară, de regresiune pînă la căderea în idioțenie; în sfîrșit, cînd toate acestea devin modul tău de a fi, ajungi sluga minții tale de altădat’..

P.S: ..și cu asta mă sustrag de la răspunsurile directe pentru întrebarea „de ce nu mai scrii?”, pe care o aud tot mai des pe zi ce trece (nu că nu m-ați gîdila în amorul propriu cînd o puneți 😛 ).. voi reveni.. după pauza publicitară, luuuungă.. cît cele de la ProTV 😉

Sănătate și La Mulți Ani!

Read Full Post »

Am scris toată noaptea. Am pregătit o poveste despre iubire, agonie, dezamăgire și trezie.. N-am s-o postez decît atunci cînd apele vor deveni limpezi. Acum ar lăsa loc prea multor interpretări. N-am culcat capul pe pernă decît în zori de zi. Am ascultat ploaia, care mi-a luat lacrimile.. mi le-a luat pe toate. M-am trezit mai obosită decît m-am culcat. Am spălat cîteva pahare, am golit scrumierele, am adunat mizeria, am închis punga de gunoi și-am dus-o la container. Acțiuni care înlocuiesc practic ceea ce s-a petrecut toată noaptea la nivel mental.

E foarte importantă prezența unui prieten în astfel de nopți albe, cînd, mai degrabă ai vrea să te abandonezi, lăsîndu-ți mintea s-o ia razna decît să începi să gîndești.

E și mai important să gîndești cu două minți, să-ți confrunți ideile, să dezlegi un mister aparent care, în cele din urmă, printr-un act spontan, curaj, un strop de nebunie și multă stăpînire de sine, se dovedește a fi ceva clar, evident, dar nu tocmai limpede, prin mlaștina ce-o descoperi călcînd în strălucirea aparentă a unei ape înșelătoare..

Clipa imediat următoare unor efecte și manifestări obținute în urma actului tău de voință îți apare ca un calvar, un coșmar, din care ai vrea să te trezești, mușcîndu-te de mînă. Însă, privind în perspectivă, orizontul are la mijloc un soare palid, de început de toamnă. Îl privești cu mînă streașină la ochi, zîmbind ușor, chiar dacă, lăsînd privirea, înaintea ta îți sunt aduse în lumină picioarele înnămolite și fața speriată, cînd te simți prins într-un noroi ce amenință să te înghită dacă nu te grăbești să ieși. Miști unul, apoi celălalt și simți că te scufunzi mai mult. Ești un pește autentic și înoți incredibil. Așa că-ți dai drumul cu totul în conținutul mlăștinos, îți ții respirația – pe care ți-ai exersat-o îndelung, cînd durerile din piept și nodul din gît îți luau tot aerul – și înoți repede în adîncuri, încercînd să ajungi repede pe malul celălalt, despre care nu știi cît e de îndepărtat.

Te simți obosit. Ai vrea să te lași pradă apatiei, somnului, să-i dai voie durerii provocate de lipsa aerului să te cuprindă total. Plăcerea de moment oferită de pierderea în lene și delăsare încearcă să te ademenească. Alegerea între a te pierde înecat în ape murdare sau a ajunge dincolo, printr-un act de voință, îți aparține în totalitate. Tot ce trebuie să faci este să nu deschizi ochii – n-ai făcut-o pînă acum, dar nici de-acum înainte nu e momentul; să nu privești înapoi, încercînd să măsori distanța parcursă – nu-i timp de pierdut și s-ar putea să te descurajezi, căci înaintarea e anevoioasă; nici înainte, căci fiecare sforțare ți se va părea în van și puterile-ți vor slăbi, avînd impresia că mergi înapoi. Întinde mîinile înspre înainte și lasă-te purtat de forța interioară. Vei simți malul, te vei ridica, te vei scutura ca un cîine murdar și ud, te vei spăla și vei da ochi cu lumea – curat, proaspăt, ceva mai încercat și gata s-o iei de la capăt.. altfel!Mereu ai încercat asta și nu ți-a prea ieșit.. Nu-i sfîrșitul lumii, nu ai îmbătrînit, doar ai crescut..ceva mai mult! Vei mai avea multe asemenea înainte, tot mai grele, prin care vei trece tot mai ușor!

Am plecat la un duș lung..

*

Prietena ta se uită trist la tine cum zaci pierdută-n gînduri nesfîrșite, și-ți spune:

– Toată noaptea m-am gîndit la tine. În oraș a fost ca naiba! Îmi pare rău, shtrupsy! Și cînd mă gîndesc că e numai vina mea!

– Îmi pare rău că ți-am stricat seara!

– Da, că eu nu ți-am stricat-o pe a ta! Pe asta și multe de acum înainte!

– Nu mi-ai stricat nimic! Am făcut ce m-ai sfătuit, dar nu m-ai obligat! Da, a ieșit aiurea! Dar măcar am văzut din timp că nu merită să mai aștept nimic. Aș fi așteptat ceva ce nu avea să vină – și dacă venea, ar fi fost tot o bătaie de joc, o risipă de energie și de suflet.. al meu. Tot răul înspre bine! Mi-e greu acum, doare, îmi sîngerează mîndria în care mi-am înfipt tocurile, rușinea mă năpădește, căci m-am umilit fără să fi fost nevoie, dar măcar știu cum să mă trezesc dimineața si-ncotro s-o iau.. Hai să vezi ce napolitane bune am!

– Iooi, da suntem grase și așa!

– Nu suntem grase, suntem voluptoase și avem capul mare doar pentru că trebuie să încapă undeva creierele astea imense..

– ..și pline de tărîță!

Am rîs.

– Pline de prostii, dar măcar suntem în stare să gîndim la asta, să vedem unde-i buba, să descurcăm ițe.

– Codurile alea din al doilea război mondial erau fix p**a față de ce descurcăm noi aici!

– Esența umană, babe! Cea mai f****ă! Gata cu filozofiile! Nu ne prind!

– Chiar nu! Ți-am mai spus că ești îmbrăcată ca un copil handicapat?

– Daaaa! Toată seara ai rîs pe seama mea!

– O să-ți fie greu, porculeț!

– Știu! Dar alții au greutăți și mai mari, față de care ale mele sunt o joacă! Eu nici nu simt criza, de exemplu! Cine poate spune asta?

– Eu nu!

– Da! Dar tu ai un drum deschis în față, la capătul căruia te așteaptă o robă neagră, de mătase!

– Ce proaste suntem, shtrups! Ne f***m creierii cu toate nebuniile! Pe alții îi doare-n c*r!

– Nu numai acolo. Dar de durerea cealaltă își dau seama mult prea tîrziu!

– Da, dar pînă una alta noi tragem!

– Sau ne-o tragem! :))

– Curvă mică!

– Glumesc!

– Da, da!

– Hai să fumăm!

*

Cînd am astfel de încercări – pe care, unii dintre voi, le veți considera copilării și probleme imaginate, alții le veți înțelege pentru că vă regăsiți în ele – încerc să citesc texte optimiste, care să mă motiveze, să-mi dea măcar iluzia că viața merită trăită, cu toate ale ei. Pînă la urmă unde ar mai fi farmecul dacă toate ar merge brici. Dacă toate ar fi numai roz, diferența dintre rozaliu și roz țiclam sau roz bombon cu picățele nu ne-ar satisface.. adică nici n-am mai vedea picățelele alea, care dau tot farmecul! Trebuie să fie și pistrui ici-colo, griuri colorate, marouri cu accente de clar-obscur.. Negru nu e culoare, Punct!

Și-n dimineața asta am citit multe, dar mi-au plăcut următoarele:

„Dăruieşte semenilor tăi măcar zîmbetul de toate zilele … şi inima ta se va încălzi de la dînsul, de la o vreme.” – N. Iorga

„Cel mai fericit om e acela ce face fericiţi un număr cît mai mare de oameni.” – Tolstoi

„Cel mai bine şi-a folosit viaţa cel care s-a bucurat cel mai mult de ea.” – Butler

„Dacă vrei să devii bun, dă-ţi seama întîi că eşti rău.” – Epictet

„Optimiştii se vindecă întotdeauna.” – Fr. Rabelais

„Cel mai simplu mijloc de a-ţi păstra voioşia este să mergi mereu înainte, neprivind decît drept în faţa ta.” – H.F. Amiel

„Totdeauna să faci bine semenilor. Asta va aduce mulţumire cîtorva şi-i va ului pe toţi ceilalţi.” – M. Twain (de aceea nu-mi vindec rănile provocate de trecuți prin lovirea celor prezenți și viitori..)

„Mersul înviorează gîndirea.” – J. J. Rousseau (ies la plimbare într-o ploaie rece de toamnă.. ca să mă trezesc!)

„Cauza suferinţei este dorinţa, modalitatea de a o anula fiind renunţarea..”

„Lasă-i să vorbească: fii tare ca un turn ce nu se clatină oricum ar sufla vîntul.” – Dante

„În fiecare om sălăşluieşte un soare – totul e să-l lăsăm să ardă.” – Socrate

„Începe să faci tot ceea ce poţi face sau ce visezi că poţi face. Curajul conţine geniu, putere şi magie.” – Goethe

„Nu poţi să plîngi şi să gîndeşti, în acelaşi timp, căci fiecare gînd absoarbe o lacrimă.” – J. Renard

Și mă opresc.. Deci de-aia cît am plîns n-am gîndit nimic și cînd am început să gîndesc, n-am mai putut plînge.. Hmm! O să gîndesc mai des!

TA-TA!!

Read Full Post »

Older Posts »