Crochiu

Se-ntunecă. Aștepta ca o bombă cu ceas. Ce? Nu știa. Ceva! Tăcerea însă părea singura regulă care mai putea fii încălcată în acel moment. Dar cîtă forță avea, cît de profund s-a așternut!  Și tare ar fi dorit să o facă, s-o sfîșie cu furia și-ntunecarea acumulate în urma reprimărilor succesive și încăpățînate. Doar așa își va păstra umanitatea, deja pierdută și ponosită în măsură critică. Dar cum ar putea o minte atît de tenebroasă în acel moment să mai judece astfel, să întrevadă răul necesar, atît de necesar?! Cum ar putea să știe că ruperea tăcerii, percepută ca fiind singurul bun rămas, ar fi ieșirea căutată, răspunsul la tot? Nu putea să descifreze asta. Mare păcat! Credea că știe. Nu știa. Nici asta nu o știa! În fapt, credea că citește foarte limpede și mai ales, că o face bine. Cum mai putea crede asta cînd deznădejdea, rătăcirea, întunericul nu erau înlăturate? Oameni! Nu-i chip să-i înțelegi! Și cînd mă gîndesc că vreau să fiu printre ei..

„Accept să fiu ultimul om, dacă a fi om înseamnă să seamăn cu ceilalți.”

*

Dezlănțuirea  nu făcu decît să adîncească ruptura deja existentă. Se dădea acest spectacol trist, aproape dureros și neputința împietrea totul. Avea să mai prelungească procesul chinuitor de explicații, proaste interpretări, țipete, nebunie vădită, nod în gît și dorința de a înlănțui cu forță și furie ceea ce nu putea scoate la lumina minții.. Conștientizarea nu era, încă, un orizont..

*

Luni întregi s-a prelungit tăcerea. Un calm aparent păru că pune stăpînire pe mintea din care voia să șteargă ultimele amintiri, rămase ca niște reziduuri. Și-l impunea forțat și muncea mult să-l păstreze. Știa că odată și-odată tot vor trece neliniștile cu care se lupta. Era acum în extrema nepăsării, încercînd cu răul să îndepărteze răul, dar cum acesta aduce cu sine mai mult din el însuși, totul se transformă în letargie, răceală, uitare fragmentară, accese de rîs și plîns, succedate de cădere în anormal, ieșire din lume și cufundare într-una proprie, unde totul era cum își imagina. Ajunse să-și simtă situația și mai nenorocită și nu din aceleași cauze, de data asta, ci ca urmare a schimbării bruște de atitudine, impunerea forțată a unei stări ce nu-i aparține și nu caracterizează nimic din existența sa.

- Cum e posibil? Credeam că totul va fi mai ușor. Nu e decît gol în toate formele din jur. Sec e orice vreau să gust. Fără importanță orice vreau să fac. Cum e posibil? De ce? De ce simt că o parte importantă din mine s-a pierdut? Ce anume era ceea ce am înlăturat? Cum recapăt căldura ce o simțeam înainte?

*

Rînduri i se desfăsurară înainte și nu-și dădu seama imediat despre ce este vorba. Nu știa dacă este o piesă de teatru, un dialog dintr-un roman ori un jurnal. Începu să citească, sperînd să-și dea seama pe parcurs despre ce este vorba.

După primele rînduri ceva îi spunea că va fi foarte interesant ce va descoperi. Era! Rîse, se mirase, se-ncruntase, rîse din nou, se-nfuriase și tot așa. Convingerea fermă totuși era aceea că citește o piesă foarte proastă și foarte atrăgătoare tocmai prin ceea ce o făcea atît de proastă. Își spunea că trebuie să fie o farsă, o tentativă de a-i aduce buna-dispoziție. Dacă varianta era cea din urmă, își atinsese scopul. Rîdea..dar rîdea cu o stranie strîngere de inimă.

- Ai citit?

- Da! Ce sunt alea, glume?

- Asta ți-au sugerat? Curios! Credeam că-ți vor stîrni interesul.

- Păi, sincer, am rîs foarte tare. Ce caracter, domnule! Mi-au plăcut personajele, fiecare într-un mod diferit. Sunt construite bine, creionate fin, cu un mare număr de umbre proiectate disparat, ceea ce le dă complexitate. Aproape reale, ca să nu spun vorbe din spectrul perfecțiunii, chiar dacă n-aș greși prea mult făcînd-o. M-a intrigat îndeosebi personajul „eroinei”, dacă se poate numi astfel, deși e o nebunie de culoare în peisajul ce i-a fost conferit. Adică..e grozav de reală! Poți să-i auzi glasul strident, poți să-i simți nervii, sarcasmul, rîsul nevrotic,  deznădejdea, zîmbetul strîmb al acceptării, obstinarea, sarea lacrimilor, toate împreună resimțite ca o sincopă! Totuși, nu-mi place caracterul unuia dintre personaje. Ciudățenie! Ce-i cu ieșirile alea? Ce e nebunia aia?

- Ei, e un personaj! Cum ai spus tu, e foarte bine conturat, foarte real! E totodată complex. Păcat că sfîrșește rău!

- Chiar! Ce s-a întîmplat pe mai departe?

- Cum te mai simți?

- Lasă-mă cu astea! De ce nu-mi povestești finalul? Spune-mi cine e figura de care nu-mi place mie? E din viața reală? O cunosc?

- Vreau să știu cum ești tu..apoi îți voi spune cine e personajul tău.. de care nu-ți place.. acela din texte…

- Ce legătură are?

- N-are! Doar așa..Ei, deci..cum ești?

- Nu știu..e ciudat, confuz, ilogic și totuși..

- Totuși..

- Nu! Nu, știu! Simt că..m-am pierdut..

- Te-ai pierdut..cum adică? Unde?

- Nu știu sigur..în mine, undeva, nu știu. M-am pierdut, m-am pierdut și basta, ce atîtea întrebări? M-am rătăcit într-un mare hău, e rece, absurd și e-n mine!! Acum pricepi?? Și totuși…înăuntru e pustiu..gol, fad, sec, uscăciune, searbăd și..nu mai găsesc cuvinte cu același sens! Acum pricepi sau îți desenez?

Era atît de multă nebunie și răutate în vocea-i încît în cîteva secunde își îngrozi ființa..Muțise..Spaima îi făcea pieptul să tresară. Nimeni în jur..Întoarse capul și-și privi chipul în oglinda mare. Întinse mîna ușor, cu degetele răsfirate, tremurînd. Vroia să se convingă. Sticla rece îi înfioră tot trupul și-un plîns tăcut, cuminte, îi eliberă fiecare neliniște, fiecare amar, fiecare durere. Lacrimile se rostogoleau mari, spălîndu-i figura de toată încordarea care-a săpat cute adînci în pielea albă. Mai privi odată înspre imaginea reflectată, zîmbi straniu și-și spuse, strîngînd mîinile la piept:

- EU!!