Gol

Chiar dacă sunt conştientă că niciodată n-am ştiut să fac faţă prea bine unor lovituri pe care viaţa mi le-a dat, ca urmare a unor greşeli şi alegeri proprii, dar că apoi, uşor, cu răbdare dar şi cu vărsarea multor lacrimi, cu nopţi nedormite şi sudori reci, am trecut peste toate fără cicatrici vizibile şi-am reuşit să rîd din nou, mereu am aceleaşi tendinţe auto-destructive cînd primesc una nouă. Fac în minte reconstituirea situaţiei în asamblu şi mă lovesc din toate părţile cu mustrările raţiunii mele, care, din păcate, îşi face prezenţa doar la final, cînd nimic nu mai poate fi schimbat. Pedeapsă acceptată şi aplicată chiar de mine.. reproşuri, reproşuri, reproşuri.. mie!

E dureros să te trezeşti într-o zi de sfîrşit de an şi sufletul să-ţi fie chircit şi împietrit de durere, de teamă, exact cum era cu un an în urmă, cu obrajii săraţi, gura amară şi nodul în gît nelipsit. Asta după ce la începutul anului care ameninţă să se termine curînd, fără să fii putut schimba ceva substanţial din situaţia ta nenorocită, ai luat nişte decizii, ţi-ai călcat pe principii, pe orgoliu, pe promisiuni făcute sufletului tău, în dorinţa de a fi şi tu fericit. Ai ales un drum nesigur, deşi presărat cu promisiuni de tot felul, doar pentru că ai crezut că eşti tu cel ales de data aceea, cînd de fapt ai ales forţat şi-ai întreţinut asta cu multă muncă şi..răbdare încăpăţînată. Toate pînă la întrebarea “dar pînă cînd?” Pînă cînd cel ales, fără ca el să te fii ales vreodată cu adevărat, va sta încătuşat, fără să ştie sigur de ce se simte aşa? Pînă se împlineşte anul..

Oamenii par să-şi facă mereu planuri pe un an. În anul ce urmează vreau asta şi asta, dar dacă nu se împlinesc dorinţele de An Nou sau chiar dacă se împlinesc, însă ei simt că şi-au dorit greşit, vor schimba foaia.. sau placa. Noi proiecte, noi visuri, noi perspective, noi figuri. Un debut de an e totul pentru a o lua de la capăt, în alt loc, departe de neîmplinirile anului ce tocmai s-a-ncheiat şi te-a copleşit, te-a obosit, te-a scîrbit.

Dar cei rămaşi în urmă, care, voluntar sau nu, au făcut parte din aceste neîmpliniri, devenind şi ale lor? Aceeaşi agonie din debut, aceleaşi promisiuni şoptite în minte, printre lacrimi, în nopţi prea lungi şi reci, pe care veci nu şi le vor putea impune ca nişte legi în viaţă, aceeaşi deznădejne şi-un suflet gol. De-ar fi chiar gol-goluţ.. însă e golit de speranţă şi forţă interioară de a merge mai departe (aşa pare în prima fază), dar plin de iubiri neînţelese de nimeni şi dorinţe reprimate. Plin de scepticism în ceea ce priveşte viaţa, rostul ei şi-al  lor. Plin de ranchiună şi-ndoieli în ceea ce priveşte sinceritatea oamenilor, în adevăratul ei sens. Plin de suferinţă şi de.. gol!

Totuşi.. nu poţi obliga pe nimeni să-ţi stea alături dacă asta înseamnă să renunţe la visurile lor. Ca s-o facă, visul lor trebuie să fii tu.. dar şi asta e o cerinţă ireală.

Cînd voi învăţa că oamenii normali, în primul rînd se iubesc pe ei înşişi?!

Detest iarna pentru că-mi aduce numai depresii! Vreau şi eu un cadou de Moş.. şi atît!

P.S: E incredibil cum mă opresc din plîns pînă la finalul fiecărei postări triste pe care-o scriu. Se pare că fiecare dintre ele poate avea ca subtitlu “Invocarea liniştii”..

Invocarea liniştii X

Reuşeşte s-o facă să plînga fără să-i spună nimic. Atunci cînd spune, chiar de-ar fi 2-3 vorbe (aruncate, ce-i drept), plînge şi mai rău. La cît de mult s-a flauşat, oricine ar reuşi să facă asta, deci nu-i acordă un credit deosebit. În situaţiile astea îşi doreşte să nu fii spus nimic şi să plîngă uşor; oricum ar plînge de poftă, dacă nu din cauza lui. Dar provoacă. Eticheta este aceeaşi: eşti bolnavă! A auzit-o în diverse variante, însă asta îi displace cel mai mult.

Se gîndeşte dacă nu cumva fericirea înseamnă nu atît a iubi pe cineva mult de tot, cît a încerca să iubeşti ceea ce-ţi face bine şi a mai şi reuşi în asta. Dar ştie că e greu al naibii. De cîte ori a întîlnit pe cineva care-o făcea să gîndească “cît de bine aş fi în compania lui”, exact atunci lipsea  chimia, pasiunea, interesul pentru toate vorbele şi mişcările lui mărunte de fiinţă umană. Simţea însă superioritate, dar oare să te poţi mulţumi cu un nenorocit de statut de cocoş? Nici vorbă! Ea e găină!

E culmea! Acum aproape un an îşi pusese o dorinţă de Anul Nou: aceea de a-şi găsi iubirea. A găsit-o, apoi a durut; a fugit, dar a durut şi mai tare. Asta e ceea ce ar numi un rău necesar, căci alternativa e mai greu de suportat. Dar nu încetează să se întrebe dacă e normal ca iubirea să rănească, de-ar fi şi pentru o zi. Basmele spun că e naturală, îţi vie uşor, te face să pluteşti, să visezi, să nu te mai simţi singur. Şi cum se face că iubeşte şi se simte mai singură ca niciodată?

Tocmai în momente ca acestea se pomeneşte ieşind cu cîte un cuplu, cu vechime în cîmpul muncii de convieţuire de vreo 2 ani, în care se face un schimb dulce de tandreţuri, gen: el îi ia mîna din senin şi i-o sărută, ea-l laudă că a făcut curat în bucătărie în locul ei, povestesc de revelionul minunat pe care o sa-l petreacă la schi şi la Aqua Park şi se pomeneşte gîndindu-se: ce frumos ar fi să mă ia măcar o dată de mînă cînd mergem pe stradă..măcar atît.. şi se simte pustiită. Dar găseşte repede în memorie citatul perfect pentru a nu se mai simţi mizerabilă: “dacă nu te iubeşte aşa cum ai vrea, nu înseamnă că nu te iubeşte cu toată fiinţa sa”. BUN! Poate li se trage doar de la faptul că au făcut dragoste înainte şi a fost tare bine.. şi ei i se întîmplă asta.

Mai demult căuta autosuficienţa şi se lăuda c-a aflat-o. Şi-a dat seama că e o prostie! Cum sa trăiască fără sentimente care s-o drogheze? Cum să trăiască mult şi bine fără un trup cald lîngă care să se cuibărească şi să adoarmă liniştită, visînd tot la clipa perfectă, dar şi prezentă. Poate trăi mult, nu zice nu, dar amar.

Suntem genetic proiectaţi să iubim, să ne ataşăm de oameni, de locuri, de gusturi, de mirosuri chiar. Ceva trebuie să fii mers prost în tot planul ei de proiectare căci, se pare, îşi clădeşte fericiri numai pe ruine, în scurt timp făcîndu-se asemenea. Dar cum ar putea s-o ia de la capăt, pe drum drept, cînd are impresia că n-a început nimic, că marele vis creşte acum, abia văzut, dar creşte.. Şi speră.. Şi aşteaptă.. Încă mai crede cînd îi spune c-o iubeşte, dar cu o umbră de semn de întrebare.. sau mai multe umbre.

Pînă acum toate clipele ei de fericire i-au fost clădite pe aşteptare îndelungată, la capătul căreia a găsit doar momente scurte de beatitudine, la care să poată visa cînd aşteaptă.. Şi încă aşteaptă. Şi-a pus milioane de întrebări fără sens la care a răspuns lipsit de sens, dar oare se întreabă ce naiba aşteaptă! De ce lumea exclamă atît de des şi-n toate situaţiile posibile: Asta-i viaţa? Poate chiar asta-i viaţa! Aşteptare şi.. păcat!

“…cel mai mare păcat făcut vieţii este amînarea; ea ne răpeşte zilele care ni se oferă, ea ne jefuieşte de prezent prin promisiunile viitorului. Cea mai mare greutate în viaţă este aşteptarea, care atîrnă de mîine şi îl pierde pe azi.” – Seneca

Invocarea liniștii IX

..mai auzi doar ușa trîntindu-se..

„-A plecat!”

Și-a descărcat tot pieptul de greutatea și amăreala acumulate peste zi, apoi s-a spălat, a fumat o țigară ca să se „răcorească” și s-a așezat la calculator. Îi era teamă să înceapă direct; nu știa dacă o poate face bine.. de fapt nu știa dacă o mai poate face?! A mai început un joc ca să se destindă, dar l-a închis rapid, scîrbită și enervată de automatismul ăsta tîmpit de a se pune la calculator pentru jocuri stupide. Pe vremuri îl voia în poală, lungită pe jos, doar pentru scris. Acum.. nu mai e pe vremuri.

Apoi și-a spus că e momentul.. dar mai întîi a citit ceva din ce scrisese cu muuult timp în urmă.. ca să-și aducă aminte hieroglifele, semnele de punctuație, cratimele, regulile de scriere și aranjare în pagină etc.. și..

..așa m-am hotărît să scriu din nou: neliniști, lacrimi de crocodil, depresie, gînduri negre.. și blonde și nelipsitul SPM. Am mediul propice!

Azi mă chinuiam eu tare să fac un contract, cum mă tot chinui de cîteva săptămîni, cînd mi-a venit mie să mă gîndesc ce/cum era anul trecut pe vremea asta. Înainte să fiu pe fază, mintea mea a luat-o lela, în cotloanele întunecate ale memoriei. Telefonul suna, faxul intra, casuța vocală vorbea, clientul mă trezea din somn cînd răspundea.. mintea mea tot lela.. M-am gîndit la vrute și nevrute și mi-am dat seama că, într-adevăr, sunt o persoană foarte negativistă..  Mi-am adus aminte numai de lucrurile negative de anul trecut de pe vremea asta.. Se zice că momentele frumoase sunt cele pe care ți le vei aminti peste ani.. Se zice..

Descoperirea m-a băgat și mai adînc în butoiul cu melancolie.. asta pentru că se mai spune că dacă vrei să fii fericit, trebuie să stai printre oameni fericiți… și lîngă mine cine-o să mai stea?

Tot azi mi-am dat seama că nu iertăm cu adevărat atunci cînd credem că o facem. Adică ni se pare că iertăm pentru că începem să ieșim din nou cu persoana în cauză, să vorbim, s-o iubim. Însă dacă cineva ne-ar pune un film cu secvențele care ne-au durut rău cîndva.. Oare cum ar fi? Eu m-am gîndit mult azi la filme.. și nu e bine așa! Voi să nu încercați, căci e depresie garantată și.. de ce nu, ciudă.. (că a fost așa și nu altfel)

Și în fiecare zi mă mai gîndesc că într-o zi va înnebuni toată lumea (nu mai e mult pînă atunci) iar eu o să mă simt cel mai bine.. o să înot ca peștele în apă!

Aș vrea să pot spune multe, nu despre mine, nu despre el, nu despre noi, nu despre ai mei și-ai noștri. Aș spune multe în general, despre cărți, filme, personaje inedite, evenimente șocante, aș face jocuri de cuvinte și m-aș prosti pe blog pînă la răsărit, ba chiar l-aș bîrfi pe zoso; aș scrie despre orice numai să scriu și descopăr cu uluire că am capul gol.. Păi, în fața calculatorului nu ți se poate întîmpla nimic, nu?

Acum dacă am spart gheața (deși am crăpat-o doar), poate voi mai scrie. Se mai poate și să scriu numai cînd se prinde gheața pe lacuri.. Dar nu cred că simte cineva asta )

Aide bai!

P.S: Cu rîndurile astea poate vă întrebați ce c***t de liniște am invocat?! Apăi, întrebați-vă că eu mă întreb destul în rest!

Ecce hommo!

Știu că e păcat să aduc în discuție o expresie din Biblie într-un caz atît de lumesc și într-adevăr aș fi avut în cap o alternativă mult mai nimerită pentru ceea ce simt acum: „Ce ți-e omul?!!” Știu, știu că traducerea din latină e: „iată omul!”, voi, prea-luminaților care repede v-ați gîndit că eufemisme n-are habar de nimic!

Oricum titlul nu prea are treabă cu restul.. doar că undeva în jurul orelor 00:30 asta mi s-a lipit de creier: „Ce ți-e omul?!!”

N-am mai scris demult și în momentele astea nu-s stîngace pentru că o dau în eufemisme stîngace, ci pentru că mă simt într-adevăr un om cu două mîini stîngi.. De cîteva luni încoace nu mai știu cum să mă port ca să nu fiu înțeleasă prost (și de ce-mi pasă oare de neputința celorlați de a mă percepe asa cum sunt?!), nu mai știu să-mi controlez privirea, astfel încît să nu mai transmită semnale eronate, nu mai știu să-mi controlez iubirea, furia, pasiunea, gelozia, nu mai știu ce-i tăria de caracter și nu mai știu cine dracu sunt! Atîtea hîțîieli de „vino-ncoa și fă-te-ncolo”, de „lasă-mă și nu-mi da pace!” încît mi s-a îmbătat creierul.

Dar voi, aceia puțini, care mă citiți din plăcere, mă veți rumega și așa mai nătîngă!

Ideea e că:

Aterizezi uneori în niște grupuri, cel puțin ciudate, care te fac să te simți mic copil cînd vine vorba de subtilități, manifestări teatrale, manipulări și masturbări mentale. Grupuri care te fac să vrei să fugi ca la maraton și să nu mai privești înapoi, să te oprești gîfîind într-un cîmp pustiu, să te transformi într-un sălbăticit de lume, care se crede în filmul „Into the wild” și încearcă să se (re)cunoască/ (re)găsească pe sine..

..și totuși rămîi.. ce te face să rămîi, deși parcă nu-ți mai găsești locul acolo și nici ei nu par să-ți acorde unul, decît dacă joci după propriile lor reguli? Nu știu! Nebunia din noi, teama de a rămîne și fără speranța aia cît o fărîmă că totul se va așeza, că totul va fi bine, că totul se va calma..

Mereu am preferat bănuiala și nesiguranța decît cruda certitudine a singurătății, care doare însutit.. Ce ți-e omul, nu?!

*

Îmi aduc acum aminte de perioada în care, prin cătunul care figurează în buletinul meu drept domiciliu stabil, se lansau zvonuri despre mine că m-aș crede nu știu cine, că-s figurantă și fițoasă, că de cînd cu terminarea liceului „în aplauze și urale”, urmată de domesticirea la o facultate din Cluj, nimeni nu-mi mai ajunge la nas.. Și simt și acum ce simțeam atunci: revoltă! Eram atît de indignată de acuzațiile lor, dacă le pot numi așa (că mai degrabă le puteam lua ca pe niște complimente la ora respectivă: „M-am detașat de gloata voastră de… etc, s.a, bla bla bla..”), încît eram de o jovialitate incredibilă, arătam amiciție și față de cei pe care-i desființam ca inteligență și încercam pe cît posibil să eman empatie față de toți ăia „nu știu cum” ai pămîntului, doar ca să infirm cele spuse, pentru că simțeam că nu e așa și uram să se creadă astfel!

Acum, indignată de percepția oamenilor (cînd n-am fost?!), care mă uimesc tot mai mult, mă întreb: pentru ce atîta osteneală??? Pentru ce să demonstrez cuiva ceva?? Pentru ce să fiu cineva care cred ei că trebuie – deci TREBUIE! – să fiu? De cînd lumea are dreptul să te modeleze după bunul plac, doar pentru că ea crede că „așa e mersul lumii!!”.. adică al EI???

Mă f*t în principiile voastre, în frustrările voastre (și în ale mele, bineînțeles!), în neajunsurile voastre și în preconcepțiile voastre! Mă f*t în imoralitatea voastră!

Ideea postului era să nu mă cenzurez, că m-am săturat de „perieri”. Oricum.. cu toate răutățile și manipulările din lume, am rămas o finuță stîngace.. și sensibilă.. care mi-s!

P.S: Eu nu-s varză, astfel încît să aveți impresia că trebuie să mă căliți!! Și atunci cînd trebuie.. o fac singură! Dacă-mi iese prost.. c’est la vie!!

P.P.S: Asta-s EU! EUfemisme.. stîngace!

P.P.P.S: Dacă nu mă vreți așa, atunci nu mă vreți pe mine!

PAM-PAM!

Crochiu

Se-ntunecă. Aștepta ca o bombă cu ceas. Ce? Nu știa. Ceva! Tăcerea însă părea singura regulă care mai putea fii încălcată în acel moment. Dar cîtă forță avea, cît de profund s-a așternut!  Și tare ar fi dorit să o facă, s-o sfîșie cu furia și-ntunecarea acumulate în urma reprimărilor succesive și încăpățînate. Doar așa își va păstra umanitatea, deja pierdută și ponosită în măsură critică. Dar cum ar putea o minte atît de tenebroasă în acel moment să mai judece astfel, să întrevadă răul necesar, atît de necesar?! Cum ar putea să știe că ruperea tăcerii, percepută ca fiind singurul bun rămas, ar fi ieșirea căutată, răspunsul la tot? Nu putea să descifreze asta. Mare păcat! Credea că știe. Nu știa. Nici asta nu o știa! În fapt, credea că citește foarte limpede și mai ales, că o face bine. Cum mai putea crede asta cînd deznădejdea, rătăcirea, întunericul nu erau înlăturate? Oameni! Nu-i chip să-i înțelegi! Și cînd mă gîndesc că vreau să fiu printre ei..

„Accept să fiu ultimul om, dacă a fi om înseamnă să seamăn cu ceilalți.”

*

Dezlănțuirea  nu făcu decît să adîncească ruptura deja existentă. Se dădea acest spectacol trist, aproape dureros și neputința împietrea totul. Avea să mai prelungească procesul chinuitor de explicații, proaste interpretări, țipete, nebunie vădită, nod în gît și dorința de a înlănțui cu forță și furie ceea ce nu putea scoate la lumina minții.. Conștientizarea nu era, încă, un orizont..

*

Luni întregi s-a prelungit tăcerea. Un calm aparent păru că pune stăpînire pe mintea din care voia să șteargă ultimele amintiri, rămase ca niște reziduuri. Și-l impunea forțat și muncea mult să-l păstreze. Știa că odată și-odată tot vor trece neliniștile cu care se lupta. Era acum în extrema nepăsării, încercînd cu răul să îndepărteze răul, dar cum acesta aduce cu sine mai mult din el însuși, totul se transformă în letargie, răceală, uitare fragmentară, accese de rîs și plîns, succedate de cădere în anormal, ieșire din lume și cufundare într-una proprie, unde totul era cum își imagina. Ajunse să-și simtă situația și mai nenorocită și nu din aceleași cauze, de data asta, ci ca urmare a schimbării bruște de atitudine, impunerea forțată a unei stări ce nu-i aparține și nu caracterizează nimic din existența sa.

- Cum e posibil? Credeam că totul va fi mai ușor. Nu e decît gol în toate formele din jur. Sec e orice vreau să gust. Fără importanță orice vreau să fac. Cum e posibil? De ce? De ce simt că o parte importantă din mine s-a pierdut? Ce anume era ceea ce am înlăturat? Cum recapăt căldura ce o simțeam înainte?

*

Rînduri i se desfăsurară înainte și nu-și dădu seama imediat despre ce este vorba. Nu știa dacă este o piesă de teatru, un dialog dintr-un roman ori un jurnal. Începu să citească, sperînd să-și dea seama pe parcurs despre ce este vorba.

După primele rînduri ceva îi spunea că va fi foarte interesant ce va descoperi. Era! Rîse, se mirase, se-ncruntase, rîse din nou, se-nfuriase și tot așa. Convingerea fermă totuși era aceea că citește o piesă foarte proastă și foarte atrăgătoare tocmai prin ceea ce o făcea atît de proastă. Își spunea că trebuie să fie o farsă, o tentativă de a-i aduce buna-dispoziție. Dacă varianta era cea din urmă, își atinsese scopul. Rîdea..dar rîdea cu o stranie strîngere de inimă.

- Ai citit?

- Da! Ce sunt alea, glume?

- Asta ți-au sugerat? Curios! Credeam că-ți vor stîrni interesul.

- Păi, sincer, am rîs foarte tare. Ce caracter, domnule! Mi-au plăcut personajele, fiecare într-un mod diferit. Sunt construite bine, creionate fin, cu un mare număr de umbre proiectate disparat, ceea ce le dă complexitate. Aproape reale, ca să nu spun vorbe din spectrul perfecțiunii, chiar dacă n-aș greși prea mult făcînd-o. M-a intrigat îndeosebi personajul „eroinei”, dacă se poate numi astfel, deși e o nebunie de culoare în peisajul ce i-a fost conferit. Adică..e grozav de reală! Poți să-i auzi glasul strident, poți să-i simți nervii, sarcasmul, rîsul nevrotic,  deznădejdea, zîmbetul strîmb al acceptării, obstinarea, sarea lacrimilor, toate împreună resimțite ca o sincopă! Totuși, nu-mi place caracterul unuia dintre personaje. Ciudățenie! Ce-i cu ieșirile alea? Ce e nebunia aia?

- Ei, e un personaj! Cum ai spus tu, e foarte bine conturat, foarte real! E totodată complex. Păcat că sfîrșește rău!

- Chiar! Ce s-a întîmplat pe mai departe?

- Cum te mai simți?

- Lasă-mă cu astea! De ce nu-mi povestești finalul? Spune-mi cine e figura de care nu-mi place mie? E din viața reală? O cunosc?

- Vreau să știu cum ești tu..apoi îți voi spune cine e personajul tău.. de care nu-ți place.. acela din texte…

- Ce legătură are?

- N-are! Doar așa..Ei, deci..cum ești?

- Nu știu..e ciudat, confuz, ilogic și totuși..

- Totuși..

- Nu! Nu, știu! Simt că..m-am pierdut..

- Te-ai pierdut..cum adică? Unde?

- Nu știu sigur..în mine, undeva, nu știu. M-am pierdut, m-am pierdut și basta, ce atîtea întrebări? M-am rătăcit într-un mare hău, e rece, absurd și e-n mine!! Acum pricepi?? Și totuși…înăuntru e pustiu..gol, fad, sec, uscăciune, searbăd și..nu mai găsesc cuvinte cu același sens! Acum pricepi sau îți desenez?

Era atît de multă nebunie și răutate în vocea-i încît în cîteva secunde își îngrozi ființa..Muțise..Spaima îi făcea pieptul să tresară. Nimeni în jur..Întoarse capul și-și privi chipul în oglinda mare. Întinse mîna ușor, cu degetele răsfirate, tremurînd. Vroia să se convingă. Sticla rece îi înfioră tot trupul și-un plîns tăcut, cuminte, îi eliberă fiecare neliniște, fiecare amar, fiecare durere. Lacrimile se rostogoleau mari, spălîndu-i figura de toată încordarea care-a săpat cute adînci în pielea albă. Mai privi odată înspre imaginea reflectată, zîmbi straniu și-și spuse, strîngînd mîinile la piept:

- EU!!

Cutii..

Cum demult nu mi s-a mai întîmplat, azi (adică ieri) m-am trezit mai devreme decît o fac de obicei. E ora de vară, deci ceasul meu biologic n-a ruginit de la condens și își face treaba. Am zăcut o oră în pat, gîndindu-mă la diverse, măcinîndu-mi creierașul cu tot felul de copilării. Cînd mi-am dat seama că propriile-mi gînduri au un efect pernicios asupra stării mele de spirit, am sărit din pat, cu mîinile întinse spre cafeaua de dimineață, alta decît cea de obicei..

Dar m-am hotărît să nu stau la masă ca o bucată de carne amorțită care se afumă şi atît, ci să scriu, că n-am făcut-o de ceva timp..

Stînd în pat ora aia neliniștită, mi-am imaginat oamenii ca pe niște cutii închise (să fim toți capete pătrate? nu, mi-am zis, unii suntem dreptunghiulari.. ce ușurare!). Și cum vedeam eu așa lumea plină de cutii, am început să le categorisesc.

Păi, multe sunt de carton ieftin, numai bun de dormit în parc. Le rupi ușor și te uiți nestingherit ce e înăuntru. Altele sunt frumoase, ferchezuite pe dinafară și crezi că au chei ascunse.. Dar se deschid ușor în fața lumii și cînd privești.. dai o singură geană și-ai plecat. Mai sunt cele de metal greu și neșlefuit, ferecate cu multe lacăte. Se deschid anevoios, dar înăuntru sunt comori.. printre altele.. Cu ele ți-ai umple viața. Se întîmplă ca una dintre cutiile acestea să-ți cadă în mîini.. Inițial se perinda și ea ici-colo, în fiecare zi, fără să știi cum s-o abordezi. Ai lăsat-o în pace, în drumul ei, dealtfel unul amețitor, șerpuit și greu de înțeles. O vreme nici tu nu te-ai chinuit prea tare să pricepi ce e cu el. “O fi dansul ploii!”, îţi spuneai în joacă. Dar orice fire curioasă și dornică de pătrunderea necunoscutului vrea să aibă o astfel de cutie, să o țină ca pe o comoară secretă, să se-nvîrtă în jurul ei aiurea, s-o privească bănuitor, întrebător, intrigat și cu multă dorință.

Se mai întîmplă și ca-ntr-o bună zi ea să se deschidă inopinat în fața ta, lovind cu capacul de podea, de-a dreptul. Îți spui că sigur ai dansat tu bine în jurul ei sau frumos sau.. corect şi de-aia s-a deschis.. Cine știe?

Momentul cînd îți sprijini mîinile mici de marginile-i dure și lungești capul temător ca să vezi înăuntru, este unul de răscruce: ori capacul sare din balamale la loc și-ți prinde capul, poate doar urechile, uneori numai mîinile, dacă ai viteză de reacție.. Ideea e că nu prea știi la ce să te aștepți.

Dar nu! Cutia te lasă să privești înăuntrul ei și atunci ochii ți se fac mari: o puzderie de mici piese de puzzle, de diferite forme (unele diforme), culori, nuanțe, cu diferite sensuri sau pline de non-sens, îți colorează lumina ochilor. Îți vine să-ți înfingi mîinile în ele, să le împrăștii, să începi joaca. Te lasă cutia să faci și asta.. Chiar îi face plăcere.. ai crede..

Le-ai scos pe toate, te-ai înconjurat de ele, te-nvîrți în cerc aiurit și-ți pui mîna în cap: de unde să-ncep?

„De oriunde! Ai tot timpul din lume, nu?!”, se aude vocea din cutie. Asta n-o mai ştii..

Pffff! Un indiciu, ceva!? Nimic! Doar rațiunea și ascuțimea minții îți sunt de acum indicii. Pe parcurs vei primi cîte un bonus.

Și aşa începe!

Cu mîini tremurătoare iei două-trei bucăți, le întorci, le destorci, ridici o sprînceană și aștepți.. „Ce aștepți, fetițo?!”

Te uiți bine în fundul cutiei, poate-poate găsești instrucțiuni de folosire, reguli de joc etc și nu vezi decît o altă cutie mică.. Ai și tu una asemănătoare și știi că nu ai vrea s-o deschizi pe aceea încă de la început. Viața și cursul ei firesc o va deschide singură, deși ai spera să nu se-ntîmple niciodată.. Imposibil!

Primii pași sunt grei, timizi, dar cei mai frumoși. Plăcerea descoperirii! Apoi încet pui cap la cap piesă după piesă, începînd dintr-un colț, sărind pe diagonală la celălalt, pornind uneori direct din mijloc și tot așa, după cum găsești și tu piesele care se potrivesc. Ajungi la unele părţi şi curiozitatea te-ndeamnă să continui; iei fiecare bucățică mică la puricat, dar îți dai seama că există şi piese lipsă.. Cutia nu ți le dă. Sunt secretele ei. Unde o fi sau.. la cine?

*

Te-a prins de tot. Devine o rutină zilnică să vrei să mai adaugi ceva la marele portret ce se așterne înaintea ochilor. Uneori te plictisești, alteori te superi, căci adaugi cîte-un element care nu-ți place deloc cum arată. Dar e lucrarea ta și vrei s-o duci la capăt! De multe ori te amuzi, alteori plîngi de ciudă, că te poticnești.. Doar ştiți cum e: după rîs vine plîns.. și invers!

Toate, una peste alta, te fac fericit, dau un sens vieții tale de zi cu zi. Măcar te joci cu bucățele vii și animate, bogate-n ne-nţeles! Alții joacă numai la aparate și pierd bani. Ok! Ești în cîștig! Iubeşti, plîngi, trăieşti!

Cînd te poticnești de tot și lași tîmp capul într-o parte, cutia se plictisește de neputința ta de a o percepe corect și te alungă.. Sau pleacă ea. E totuna! Ți s-a luat jucăria și punct! Dar apartenența e valabilă și pentru misterioasa cutie și asta o face să se întoarcă iar și iar.. Pînă cînd va tot face asta şi cîtă răbdare va avea cu tine.. nu ştii!

Ca bonus de revedere îți dă cîteva indicii, face dezvăluiri, crezi că te îndrumă și apoi te lasă iar pe tine să dezlegi continuarea. Dar piesele lipsă tot lipsă sunt și acum.. Uff!

Deşi ştii că mai bine ar fi să nu scormoneşti în secretele cutiei, mintea ageră te va face să le intuieşti. Cu cît avansezi în crearea portretului, cu atît intuiţia te ajută mai mult. Apoi vin şi dezvăluirile, pui totul cap la cap şi imaginea e completă.. aproape!

Faci doi paşi în spate, te apropii, iar te îndepărtezi şi priveşti lung şi calm la ceea ce se desfăşoară acum în faţa ochilor.. Din mijloc lipseşti tu. Eşti piesa care întregeşte totul.. sau aşa ai vrea să crezi (toţi avem o doză mai mare sau mai mică de egocentrism în noi). Înainte să te ghemuieşti cu genunchii la piept şi să te aşezi în decor, priveşti cutiuţa mică de pe fundul cutiei-mamă şi o iei. Doar ce e înăuntru, adăugat la ce ai construit pînă acum, îţi va da o imagine clară şi precisă. Cu mîini tremurătoare presari ce e în cutie peste frumosul tău portret şi apoi ridici ochii..

De aici depinde de fiecare dacă mai crede că poate trăi cu ceea ce vede după adăugarea finală, sau face paşi grăbiţi în spate şi se sperie precum Dorian Gray. Dar nu mă înţelegeţi greşit, portretul nu sunteţi voi. E un El sau o Ea.. Într-adevăr fiecare îl creează după propria dimensiune intelectuală şi cu cît aceasta scade, cu atît erorile de creaţie sunt mai multe şi mai departe de adevăr.  Însă ceea ce cutiuţa adaugă pe final este exact ceea ce a adăugat Dorian Gray pe parcursul vieţii.Toţi avem în noi o cutie asemănătoare, unii mai mare şi mai plină, alţii mai mică şi mai săracă.. ferice de aceştia din urmă!

Ideea e ca tu, spre deosebire de Pandora, să laşi cutia să se golească de tot, să laşi şi ultimul element numit Speranţă să zboare afară, să-ţi umple sufletul, să dea suflet lucrării tale, s-o întregească, să te întregească şi pe tine, să te ajute să nu te dai bătut..

Gînduri de noapte II

Știți joculețul ăla pătrat, dreptunghiular, rotund sau diform, cum o fi el, din plastic, cu mici găurele și biluțe grele, metalice, acoperite de o fereastră transparentă? Ăla, băi, pe care-l găsiți la chindăr sau la bomboane pe băț, colorate, ieftine și sfărîmicioase, cu gust de dulap stătut?

V-ați simțit vreodată viața ca fiind într-un/ un joculeț de-ăla? Fie că ați fost bilele sau omul care se juca.. ori găurile (hmmm.. interpretabil..)?

E nasol că labirinturile acelui joc sunt doar parțial trasate! Restul e.. nimereală, inteligență, dibăcie, bulan, simțul găurii.. (ăghen.. interpretabil!)

Tot nasol e pentru că, uneori, drumul este scurt și simplu.. pentru una dintre bile.. dar cealaltă?

E și mai nasol cînd drumul e lung și greu pentru amîndouă, o nimerești pe una și apoi cealaltă cade cînd erai și tu pe punctul de a aurla ca maimuța-n duș: am scăpat de păduchi!!!!!

Dar cel mai nasol e cînd zi de zi duci o muncă sisifică pentru a nimeri blestematele de găuri, în același timp, pe un drum clar și simplu.. pe care să-l ții minte și să-l reiei.. cînd ai nevoie de iluzia abilității practice..

Ba labirintul e întrerupt și una se duce dracu, în nimic,  ba se așează amîndouă și o amețită cade în secunda următoare, ba nu nimerești nici la Dumnezeu măcar una, ba izbești cu el de perete și te dai bătut.. tot de perete! Pînă a doua zi!

O iei de la cap.. că doar e datoria ta, menită să-ți aducă liniște sufletească, fericire, bună-stare, viață lungă, vise frumoase, fluturași roz.. Al dracu joc, nu?

Am reușit de nenumărate ori să pun blestematele alea două bile în găurile mamii lor! Am strigat de enșpe mii de ori: am scăpat de gărgăuni!!! Pardon! ..de păduchi! (la propriu? cînd eram la grădi..) Dar cel mai dureros este atunci cînd o voce (a unui pitic..) vine și-ți strigă în cap a victorie: Prostuțo! TU ai văzut doar două bile! Și le-ai așezat..(vai, doctor docent te-ai mai crezut!) pe drumuri lungi, scurte, ușoare, grele, amuzante, incitante.. Dar sunt muuult mai multe.. invizibile, însă, pentru ochii tăi cu obloane!

Vedea-te-aș acum ce intuiție și gîndire matematică (abstractă..) ai, să-ți dai seama cum să le potrivești pe celelalte.. simțindu-le, calculîndu-le, intuindu-le, simulîndu-le! Sau măcar să le faci să se lovească frumos unele de altele, să se durige artistic prin nimic, în timp ce tu, ființă mediocră și cu bucurii ușurele, strigi fericită sub duș: am scăpat de păduchi!!!

Jucați-vă frumos!