Culegi ce ai semănat..

Cînd lanțul nopților albe te iau din așternut, restituie-ți odihna cu deliciul insomniac de-a te afla ..

Înițial a fost sămînță pură, sănătoasă. Totul a început cu un surîs, brațe întinse spre lume, sînge aprig, ochi vii și sprîncene arcuite jovial, încălzite de lumină: bine te-am găsit, lume!

Neatîrnarea dezvoltării ei, liberă de alți factori, nu a fost niciodată desăvîrșită. Nici nu era posibil. Mîinile, pricepute sau mai puțin pricepute, care au modelat-o, orientat-o, îngrijit-o și crescut-o, i-au influențat decisiv traiectoria spre înălțimi. Astfel, cu timpul, totul a luat o turnură neașteptată – o imagine în oglindă a prins contur, o mască a supraviețuirii.

Stimuli străini, față de cei știuți pînă atunci, o incitară să reacționeze, însă, teritorii necunoscute fiind, le răspunse în discrepanță cu noua ei realitate, pe care n-o conștientiza. Instabilitatea și acțiunea dirijată în direcții opuse, veneau în alternanțe  amețitoare și de neînțeles.

Totul îi duce ființa spre un prag mai de jos al nebuniei. Simte mereu o altă prezență în ea însăși, acțiunile contradictorii nu și le poate explica, oscilarea e de năuc, rătăcirea..sigură!

Plămada acelor mîini ajunge la maturitate ca deformată de alte două perechi de mîini, străine.. Nu mai înțelege nimic din contradicția formelor ce o caracterizează. Răspunsul la un „de ce?” nerostit este acela că,  un tratament contradictoriu naturii unei făpturi, venit din exterior și/sau interior, duce la apariția unei așa-numite „măști de supraviețuire”- opusul celeilalte jumătăți, fără a o înlocui, însă.

O minge de tenis totuna cu cei doi jucători, care o lovesc..  Se bate cu sine, pe sine.. Se bate pe sine, cu sine..totuna!

E ca și cum, cu aceiași bulbi, într-o primăvară, pe lîngă zambilele albe, care erau inițial în cutare grădiniță, răsar și zambile mov. Mirare, echivoc, nesiguranță, un agresiv refuz al recunoașterii Eu-lui, al acceptării..

În cele din urmă, un gram de cunoaștere..  De aici începe un alt proces de identificare..

Plînsul nu-i mai este îngăduit, ca refugiu copilăresc, de alinare și complacere în tristeți! I-a fost refuzat în momentul în care i s-a permis „citirea” și înțelegerea, decisive reabilitării. Să se accepte, să se învețe, de-o parte și de alta!  Să-nvețe să-și pună în acord comun cele 2 extreme, a.î să „tragă la aceeași căruță” ..în aceeași direcție! Astea-i sunt opțiunile! La aceeași căruță trageau și-nainte ca ea să fi știut, decît că  „una cea și-una hei”..

Va urma!

Sănătate!

P.S: Prin urmare.. „achter fobber directzione!” e deviza, cum zicea tata. „ Abber achtum der ciochanen, nicht verbbotenn  popotzanen!” Nu știu germanica-baltanică, da’ aci cre’ că sugerează o amenințare cu ciocanu’, de nu-ți  miști odată  popou’ ăla!  :P

Sfîrlează cu emfază

- Simt c-am îmbătrînit! Sunt ostenit! Nu mai am resort! Zilele trec identice! Mă trezesc, mă spăl, mănînc, stau, mănînc, dorm și iar mă trezesc!  Gide citează cazul cuiva care s-a sinucis, lăsînd un bilețel pe care a scris laconic: Prea mulți nasturi de încheiat și descheiat în fiecare zi!

- Omul care-mi spune asta, dacă nu mă-nșel, n-a împlinit încă 25 de ani!?

- Te înșeli, avînd dreptate, doctore! M-aș bucura să cochetez cu bătrînețea la 25 de ani neîmpliniți ! Dar nu-mi mai simt vîrsta ca o realitate, decît în oglindă ! Și chiar..

- Primăvara deprimă mai tare decît toamna! Poate ar trebui să pleci de-acum! Atmosfera toată din acest orășel are ceva morbid. Te văd proiectat în alte locuri!

– Simt și eu asta ca pe un murmur abia perceput..e acolo, mă cheamă mereu! Dar știi, doc, după cum am citit într-un roman, rusesc cred că era:  Nu poți pleca din tine însuți! Astfel, în calitate de specialist, va trebui să-mi găsești o altă soluție;  nu-mi vei putea sugera să fug, să mă ascund de mine și dacă ai face-o, ți-aș spune, cu tot respectul, că trebuie să facem schimb de locuri!

Zîmbi numai cu gura, stîngaci-amuzat, mai mult amar, după aceste cuvinte, atît de lucide pentru un tînăr care, dintr-o glumă proastă, s-ar spune acum, a fost poreclit „nebun”. Dar pecetea adevărului său, brumat și el de echivoc, erau ochii.  Păstra în ei, ca o taină, negura tulburătoare și sălbatecă, de fiară inteligentă, abilă, un aer abscons peste zvîcnirile din spatele lor, trădate vag și arar prin sclipiri mărunte de ivoriu.

Tînărul reluă discuția, mai mult ca pentru sine, ca un monolog de spovedanie, destinat propriei conștiințe, luînd glas din suflet și judecată din rațiune:

- Ajungi să recitești file de trecut, spoite cu rîsete, bucurii, tristeți, iluzii, rămase mereu iluzii, iubiri imaginate din capricii, dar trăite ca iubiri reale în acele momente. Faci asta, inițial dintr-o nevoie spontană, survenită la intervale inegale, ca mai apoi să repeți obsesiv experiența, pînă la transformarea ei într-un viciu cotidian ca băutul cafelei de dimineață. Fără să-ți dai seama, viciul ia locul viețuirii ancorate-n realitate, făcînd din tine un somnambul ce doarme cu ochii larg deschiși, visînd cu cei ai minții larg închiși spre lumea exterioară. Deservirea imperativelor acestui viciu o resimți ca pe o nevroză și alimentarea lui, ca pe un act de slăbiciune, neputință și abulie resemnată. Toate se îmtîmplă din cauză că ai ajuns asemeni unui actor fără memorie, hipnotizat de cușca sufleorului, în lipsa totală de trăiri succesive, bazate pe firescul consumării lui „azi”- prezentul- ce-ți dă posibilitatea unui viitor  prin speranța consumării lui „mîine”.  Surogatele acestor trăiri îți vor fi  existența exclusiv retrospectivă, refractară, de regresiune spre elementar, pînă la căderea în idioțenie. O  realitate involutivă. Ei bine, cînd toate acestea devin modul tău de a fi, ajungi sluga minții tale de altădată..

- Poate refuzi să ieși din slugărnicie. Poate găsești o delectare în starea de nebun închipuit, care te pune la adăpost de viața aflată dincolo de zidurile ce le-ai ridicat în jurul tău. Ți-e frică de viață, de sacrificii, de eșec..mai ales de eșec, pe care, probabil, l-ai gustat deja. Nu găsești forța pentru că nu vrei, pentru că ți-e teamă să nu te dezamăgești așa cum ai mai făcut-o. Dar  te privezi pe tine.. de tine!

- Doc, ești atît de infect încît mă fascinezi!

Ochii bătrînului se întunecară la scena pe care o urmăreau. Tînărul lucid începu să se bîțîie în scaun, cu ochi goi de idiot,  picioarele ridicate la talie și degetele vîrîte-n nări. Le scotea și se uita lung la ele, rînjind grotesc și oligofren. Gura căscată, cu balele curgîndu-i pe buze, și-o schimonosi într-un horcăit, ce se vroia rîs.

Dr. se ridică, tremurînd pe picioarele schiloadite de vreme și ieși, privind încă o dată peste umăr, cu ochi ce trădau neputință. O cută generoasă, apărută pe mijlocul frunții, îi semnala încordarea minții. Fruntea adusă-n față, ca o streașină, îi adumbrea și mai mult zona rădăcinii nasului și-a ochilor, încît ai fi spus că-i sunt mereu la adăpostul unor boruri largi. Îi întîlni pe ai tînărului, de o fixitate stranie. Un caz pierdut de însăși inteligența pacientului..

Dincolo de ușa închisă, un hohot de rîs abject izbucni din pieptul celui care-și ferecase cu mii de lanțuri temnița. „..făcu o reflecție pe care i-o sugera umbra sa: Cyrano își vedea nasul. Umbra mea depășește pesimismul nasului lui Cyrano..”

„Anii mei tineri au sunat a cîntec, dar am trecut pe lîngă el cu dragostea de mînă și am rămas cu mîna întinsă ca regele Lear” „..ca brațul ciung al statuii lui Venus din Milo: un gest oprit în vid”  „un abur trist de floare de seră, înflorită pentru o zi.”

Și totuși..primăvara deprimă mai tare decît toamna..

Ușor cu mobila!

Trei dulape cu 2 uși și-un dulăpior. O comodă (de-aia de pui TV-ul pe ea) în capătul opus. Scări murdare, mizerie, atmosferă caldă, bestilențială. Noapte, vînt puternic, prostimea insistă!

- Ai net?, o întreabă o dulapă pe comodă.

- Da..

-Wireless?

???

-Wireless, am întrebat?

-..ăă .. avînd în vedere că singura gaură-n pereți de aici e a lu Șobo – ăla, știi tu, de face reclamă la făină de mămăligă – am net prin cablu de net.. fără cablu, numa cu mufe, pe care le bag una-n origine.. la calc, cealaltă..depinde acum!

-…?

-Eeee, invenție nouă, americănească! Ceva senzori la capetele mufelor, un server numa cît un cip, în măsea, da-l pot scoate să mă spăl pe dinți și netu circulă liber prin fibră..și senzorii de direcție. Mare ghidușie, îți zic! Complicat!

- Merge bine?

- Păi…mmm..stau prost cu fibra.. Aș putea totuși încerca să scot mufa și s-o bag la tine, unde ți-e mai comod, că ai mai multă fibră..poate merge mai bine. Hmm? Ce zici, încercăm?

Era totuși o decizie ce necesita timp de gîndire, consultare cu restul mobilierului, că cip-uri, americani, fibră, senzori..dubios!  dar înaintea unui răspuns final, a localizat, printr-un semnal (interesant)  auditiv, locul unde-și dorește mufa de net..Un fel de scîrțîit de ușă de dulapă răblăjită..

- Acolo vrei? Da ai tupeu, nu glumă! Ok!

-Aaaa, nu!

- A, era doar un demo..Ok! Aștept!

Mai transmite un semnal, de data aceasta de la balamaua de sus, ce clar trebuia schimbată!

-Deci te-ai hotărît! Acolo rămîne! Bun! , dar n-apucă bine comoda să se deplaseze cu mufa, că de-aia-i comodă, cînd un alt semnal trozni din dulapa 2 .

-No! Hotărîți-vă acum!

Răspunsul..artileria grea, din 3 dulape pline cu muniție! Dulăpiorul s-a făcut și mai mic și s-a ascuns în colț.

-Nooo, că dați-vă rînd acum! Și mai ușor cu mobila că zgîriați parchetu!

S-au luat la întrecere, cînd cu balamalele de sus, cînd cu alea de jos. Bătaie mare pt o mufă de net!

- No dacă vă certați, încercăm la toate și vedem care prinde mai bine..în toate sursele dacă vreți, poate încetați cu semnalele astea că mă bruiați și nu mai prind nimic nici io. Și mai ușor cu mobila, v-am spus, că săriți din balamale!

Să fii fost cuști, dulape de armată,  nu se știe, dar s-au întrecut pînă la urmă în grohăieli, chițcăieli, iar surle, trîmbițe, tunuri, rîsete și aplauze de încîntare pt ispravă, iar o întreagă „baterie antiaeriană”.

- No se-mpute treaba și dacă nu mai vreți mufa, treaba vostră, mi-o fac breloc că mere wirelessu, nah!

În ritm de „trecea fanfara militară”, mobila s-a mutat în alt canton, lăsînd comoda singură în noul living, cu 2 breloace la chei și-n lipsă de bruiaje și alte puncte de interferență, cu un semnal wireless excelent.

P.S: Totuși.. Who TF let the pigs out?????

P.P.S: Și Pecarov, că tot am vorbit noi, o s-ajung la concluzia că omul de Neanderthal n-a fost o specie/ subspecie atît de slabă, că tot mai des întîlnesc reminiscențe sub forma unor contemporani Homo Sapiens Stupidus, GD!!

Sănătate!

Post de post!

„Lobodița și cu Știru, Vitamina Cimitiru!”

S-a prins postu’..o dată, de două ori.. că rumînu’, mîncău din fire, percepe ideea asta de „prinderea postului” sau „lăsata secului” în felul lui..o dată, de două ori..

Sună telefonul. Invitație la cutărică acasă, pentru o masă, un păhăruț etc.

- Da care-i șmersu’?,  întreabă ca prostu’, să nu care cumva să pice la ceva botez cu mîna-n cur!

- Păi cum care-i? Prindem postu’! Mă gîndeam să vă invit la noi să-l prindem împreună! ( unde-s mulți, puterea crește..) Face nevastă-mea niște plăcinte pe lespedeeeee, să-ți bați copiii cu mîneca la maieu!

- Gata! Vinim!

Închide telefonu și-și freacă mîinile deolaltă, ca un copil pofticios. Lingîndu-și buzele, anunță consoarta:

- Mno, nevastă, merem?

- Un’ să merem, măh?

- Păi cum unde? Să prindem postu’ cu ăștia?

- Da’ ce măh, mă duc să-i mînc plăcintele lu’ aia, de parcă io nu-s în stare să fac ceva de prinderea postului?!, numa o femeie putea lua invitația în felu ăsta și ca și cum i-ar fi spus că o duce la înjunghiat, dispare val-vîrtej în baie și trîntește ușa, de parcă nu-i a lor!

- Haide mă mămicule, bem și noi un păhărel (2,3.4…Taxi!), mîncăm o plăcintă (2,3,4,5…Colebil, Triferment, Redigest), rîdem, ne simțim bine..Hai că nu tre’ să conduci tu, nu nimic..!!

????

- Merem?

- Păi ce drac să fac? Ce mă enervezi cînd îmi faci tu program așa!!

Se scoboră sfinții pîn’ să prindă și ei  postu’ ca creștinii : că di ce tre să plece de acasă cînd ar fi stat și ea și-ar fi făcut, ca o bună gospodină ce e, ceva de prinderea postului, că n-are chef de nimic etc. Îi lansează invitația copilului scelerat pe care-l are, simţindu-se prost că ghietu’ plod nu mîncă ceva de prinderea postului :

- Vii cu mama la tanti Ș și la nenea Ț să mînci pupuri?

- Care, tanti aia grasă scoborîtă din Cînechi, cu nenea ăla din Curechiște, care au 2 plozi retardați născuţi în Urlaţi??, și-și dă ochii peste cap, trîntind ușa camerei.

Păi normal că plodul nu-i merge la „pupuri”! El nu prinde postul ca creștinii, el îl scapă..că știe că-n rest îl bea! Așa că o taie la bere cu băieții, unde care mai de care vine cu bărbi răsuflate:

-  Merem la mici că prindem postu’!

-  Ba nu, aș prinde postu’ cu pizza!

-  Ba eu cu ciolan afumat!.

Unu mai cu cap zice:

-  Bă, eu în seara asta îmi gat pachetu de țigări!

…

..după ce  chiar îl gată, îi pasează altuia bricheta și adaugă :

-  Ține-ți-o că de mîne nu mai fumez că-ncepe postu’!

-  Bun băiat ăsta, măh! Nu prinde postu cu plăcinte da’  îl ține fără țigări!

Un vlăjgan, după ce îngurgitează 30 jde mici,  rîgîie şi zice: „

-  Eeeeiii, buni îs aci!! Mîne viu și mînc 40 jde mici !

…

Aterizează și romînașu’ nost’ mîncău la precinii lui cu plăcintele pe lespede și se așează flămînd la masă, că doar n-o fo’ prost să mînce acas’, cînd știa ce îl așteaptă.

- Asta cu ce-i? Asta cu ce-i? Asta cu ce-i?

- Ui, aici îs alea cu lobodă, aici alea cu știiiirr și-aici alea cu varză..

“Ăăăăăă, da! Mai e și asta o chestie! Să prinzi postu’ cu mîncare de porci și dup-aia să-l ții ca popa din Făgădău: Mie să-mi frigeți carnea în ulei, nu în unsoare, că țin post! ”- gîndea omu’ nost’, care vara-şi ţinea porcii cu lobode, urzîci şi stir..

Romînu’ e nesimțit, după ce că-l pui și la masă, așa că-i scapă una ca din rîgai:

- Lobodița și cu Știru’, Vitamina Cimitiru’!!, și se hlizește grozav de gluma lui bună.

Pauză de picior în tibie de la toarta sa, fript cu privirea, scărpinat în ceafă și rîs cretin, cu gura căscată, cît să i se vadă varza de pe limbă și loboda de pe/ dintre dinți:

- Ăhăă, ăhăăă! Așa zicea moșu’, ‘mnezo să-l ierte, că tare-i mai plăceau plăcintele cu buruienile astea…ăăă, mă rog, plante..cică pot fi luate ca legume..

Consoarta  s-a chinuit să-l scoată, doar că nu-i ea prea fină-n exprimare.. el strică treaba şi mai rîgîie o dată:

- Da moș’ to de la buruienile astea o murit, că nu mai știu? Ăhă, ăhă, ăhăhă hă! Glumesc, acum! Îs bune plăcintele astea cu buruieni!

Flăcări ieșeau pe nările grăsanei din Cînechi, care, așa cum se ținea de coada  de lespede, îi făcu de înghițiră mai repede ultimele noduri, tulburelu era gata demult  și-o-ntinseră spre casă, toarta urlîndu-i în urechi că este un necioplit și-un nesimțit, că-i un porc c-o beut de parcă n-o văst în viața lui vin (ar mai fi beut dacă mai aducea..da-i mai putea zice turbatei?)

Mulțumiți și liniștiți c-o prins postu’ „ca tot creștinu’ ”, au dormit cu sticla de apă minerală lîngă pat.. că zgîria loboda-n ei..

A doua zi, duminică. Popa-n beserică ține slujba că s-a prins postu’, că de azi înainte tot creştinu’ trebuie să fie așa și pe dincolo, să nu mînce aia și aia, să meargă mai des la beserică (să adauge ceva la contribuția la tava de aluminiu, să doneze pt persane noi în beserică de Crăciun, să să să să). Romînu mîncău se scoală cu foamea-n gît. Bagă o păpară cu ceapă și creste de slănină. Mai bagă un păhăruț, așa de digestie și se uită la nevastă cum se agită prin bucătărie cu de tăte:

- Ce lucri, zoo??

- Păi ce, dacă ieri nu m-ai lăsat să-mi fac  treaba, azi fac și io ceva de prinderea postului! Ce, nu-s în stare?

- Păi dacă aţi prins postu’ ieri, azi ar trebui să faci mîncare de post!, sare și plodu’ dintr-un colt.

- Tu să taci, că dacă-ți fac mînci ca haplea! Dacă nu-ți fac, zici că di ce nu ț-am făcut! Oricum, nu ieri s-o prins postu’..de fapt, unii azi îl prind (că ieri l-o scăpat, bag sama), că doar e duminică..Cum să faci duminica mîncare de post?

- Așa cum vei face următoarele duminici din postu’ ăsta..sau de ce-ați prins ieri postu’?!

- Păi..azi am făcut ciorbă de pui și am făcut și supă și friptură, toate de pui și mi-a rămas pieptu’ fiert..tot de pui! și-am făcut și salată boeuf din el.. și fac și prăjitură, că ce, io nu pot face ceva de prinderea postului?! Și cine mîncă mîncarea asta dacă de mîine zici să ținem post? Păi ce, s-o lăsăm să să strîce? Păi nu e păcat?! Da’ tu di ce n-ai vint ieri cu noi? Nah, prinzi şi tu azi postu’ ca tot omu’!

- Da, mamă, îl prind şi io azi ca creştinu’, îndopîndu-mă cu de toate..de pui, de-a tale şi de mîne-l ţîn ca păgînu’. Io nu mă dau pios,  intoxicîndu-mă cu pateu Handy cu ciuperci și streptococ auriu, talipoane vrac cu cremă de colorant natural roz bombon carmin, margarină HellLand, cu plus de vitamine și alte mîncăruri de post, din ingrediente IDENTIC naturale „samănă da’ nu răsare!”, dacă nu renunț şi la bucuriile vieții de tînăr prost și neliniștit. ‘mnezo mă ierte, da’ io ţîu postu’ cu capu’ şi sufletu’!

- Păcătosule! Bin’ c-ai durnit ca trîntoru’ pînă-ntr-aniaz şi popa cîntă-n biserică! Ce m-aş fi dus şi io de n-aveam atîta treabă..da’ cum să pot, că dacă io nu fac , cine!?

Oftînd din greu cu năcaz c-o ratat slujba, femeia îşi vede de prăjituri..

- Nu-mi place prăjitura asta! Nu-i o rețetă reușită!, zice sictirit copilu, cu gura plină, după ce înfulecă toată bucata.

- Bine că nu știu face nimic! Niciodată nu-ți convine nimic! Aşteaptă pîn’ mai pupi tu ceva!!  Și se apucă și mai trîntește una..aceeași rețetă..

- Păi dacă am zis că rețeta-i nașpa, de ce dracu ai făcut-o tot pe asta? dacă ai făcut un rahat și am zis că rețeta lui nu-i bună, păi nu mai face unu, ci schimbă naibii rețeta!

Femeia, la limita nervilor, îi mai scoboară niște dumnescriși și trîntește o înghețată..Femeile astea, dacă nu le lauzi un pic, deschid cofetărie! Dar vine romînu’  mîncău și-o-mpacă de tot:

- Bună-bună, foarte bună! Dacă-i dulce și umple mațu’, îi numa bună!

Sănătate-n ficaţii voştri!

Sosia și tragicomedia

[ File(é) din codul de (pe) uscat n ]³

Trezește-mă, deschizîndu-ți ochii și deschide-ți ochii, trezindu-mă, că dorm în tine iar tu-n papuci străini..

Aterizezi într-un loc necunoscut, știi că vei aștepta cîteva minute singur la o masă, să vină prietenii. Speri să nu întîlnești fețe ostile sau oameni care se zgîiesc supărător la răzlețiți de-ăștia ca tine, care parcă s-au pierdut în garsonieră („Are you F lost?!”). Intri hotărît, că doar atitudinea e totul, nu?! Adică ai mai învățat cît de cît să-ți stăpînești nesiguranța în societate, mai ales într-un mediu necunoscut, să adopți un aer serios, dîrz și indiferent la oarecare stînga – dreapta. Urăști cel mai mult cînd intri singur într-un local. Detești de-a dreptul acei zeci de curioși care se întorc sau se uită după tine, ca și cum ceva nu-i în regulă și îți dau impulsul de a-ți șterge mustața de posibile rămășițe de dulceață, sau nasul, că cine știe ce tărzănel ai pe-acolo de belesc ei așa ochii?! Ei bine, lasă că, vorba unuia „Nu mă bat eu cu pumnul în piept ca Tarzan, dar pe mulți îi pot scuipa în gură!”(urîtă treabă!), așa că apeși podeaua cadențat și apăsat, ca soldații. Ai observat că dacă simți niște ochi lipiți de tine, metoda cea mai eficientă de a-i face să se plece este să-i privești direct, impasibil, fără mesaj. Cad cît ai clipi sau în unele cazuri insistă și mai mult, se fixează mai bine, mai adînc și asta pt tine nu poate fi decît o desfătare, căci vezi un „hotărît” ca tine. În ultima vreme nu-ți mai este greu să privești țintă pe cineva. Poate pt că nu mai ai atît de mult respect, teamă, sentiment de inferioritate față de orice formă de viață care aduce cu natura umană (mai ales după ce-ai căscat ochii și te-ai uitat în tine, fără menajamente. „sigur ăla e io?” ai vrea tu să nu fie!). Sunt toți la fel, în persoana fiecăruia poate sta un drac, un fals, un parșiv, un ștruț. Ce atîta teamă pt niște figuri atît de comune, care privite per ansamblu, nu par decît o turmă mare de oi. Ce, ți-e rușine să treci pe lîngă o oaie? Să te uiți la ea, fix în ochi? Îți tremură picioarele cînd treci pe lîngă ea? Logic că nu! Păi cam asta e ideea pînă la urmă!

Dar apare la cîțiva metri distanță, în față, o figură care, pt cîteva fracțiuni de secundă, te-a ținut locului, te-a clătinat puțin, indecis fiind dacă înaintezi sau faci stînga-mprejur, ca și cum ți-ai uitat papucii la ușă. Bull shit! Adică, rapid că nu te poți poticni în mijlocul turmei, în așteptarea intersectării tot mai apropiate. N-a sesizat nimeni! Nu ești laș, ai mers mai departe, avînd mereu în gînd „de ce mereu trebuie să-mi strice cineva buna-dispoziție prin simpla-i prezență? de ce tocmai acest cineva” Pe lîngă asta, începi să tremuri puțin cu toată figura, că nu știi ce, cum, dacă trebuie să spui ceva sau să treci pur și simplu, ca și cum din turmă nu răsare niciun cap mai înalt sau mai bălțat sau mai știu eu. Tare-ai vrea! Numai că atunci cînd contează, privitul în ochi e misiune imposibilă, tremurul feței de necontrolat și apariția zîmbetului strîmb, tîmp, doar într-un colț, cam greu de înfrînat. Ce faci? Păi n-ai ce! Ridici capul sus că asta ți-a mai rămas de făcut! Și aștepți clipa nenorocită. Arunci o privire cît poți tu de goală și numai că nu apuci să rostești ceva, cînd te pomenești cu buzele rămase întredeschise, mute și-un zîmbet uimit ți se împrăștie pe moacă.  Aproape comiți grosolănia de a-ți întoarce capul, ca să te convingi..Era sosia!!

E uimitor cînd întîlnești așa ceva în viața reală! Adică să chiar confunzi pe cineva, pînă ajunge la doar 2 m distanță de tine. Credeai că numa-n filme găsesc ăia copia perfectă a președintelui, pe care-o trimit în locul lui, cînd e vorba de cîte-un posibil atentat la viața acestuia. Și parcă tot nu seamănă așa tare. E cu atît mai uimitor cînd ți se mai întîmplă odată și ține confuzia mult mai mult, cu toate că ai avut odată experiența asta cu aceaași persoană..confundată cu aceeași altă persoană. pfff!

Ei dar te lovește a treia experiență și de data asta faci pe șmecherul și zici „trebuie să fie o altă sosie!”, numai pt că nu-ți convine să chiar fie originalul! Nu-ți convine pt că, ce reiese din persoana ta, în contextul în care o pui în relație cu acest original, nu e deloc comedie! Adică mă rog, poate fi.. depinde  cine urmărește tragicomedia asta la care te hlizești tu de ți se-nnoadă lacrimile-n barbă..E nenorocitul moment în care-ți pleci capul cuminte pe butuc și-ți așezi singur metalul rece, că ar fi mai simplu decît să răspunzi la următoarele: „Atunci cine eram? Și acum? Acum cine sunt? Cine dracu sunt acum??” Nu ești nimeni, nimic!! Ești doar tu (care TU, descurcă-te că eşti mare!), cu ochii mai bulbucați decît ai broaștei „după ce s-a holbat la un elefant cum futea o plătică!” Ești tu, mai lovit în cap decît atunci cînd erai lovit în cap de căzut în cap ce erai de super mario „wall maniac” care ești! Dar regina trebuie salvată la capăt de levăl! De o mie de ori C***T, că unii se joacă KS, PlayStation 10 etc etc ( nu mă pricep la joace) și tu acum „te dai mare” c-ai gătat Super Mario, tălîmbule?!! Aplaudă-te singur, că alții s-au tăvălit pe jos de rîs demult și-ai rămas cu sala goală pînă te-ai căznit tu să-ți joci rolul ăsta penibil din tragedia ta imaginată! Mă rog, ţie ţi s-a părut tragic pt că a fost tragic..pt tine, da tu de fel ai chiulit cînd s-au predat speciile genului dramatic! Se-ntîmplă și la case mai mari să te-nțelegi (cam prea mult cu tine) ca „orbii între patru ochi”!

Sănătate-n capete (ră ră ră )sucite, unde treaba-i oblă ca covrigu!!

P.S: Cel mai lacrimogen amuzament ți-l dă un fruncea clasei rămas repetent!

P.P.S: Aici se potrivește cel mai bine vorba unuia care spunea „Rîzi tu, rîzi, da nu-i rîsu tău!”

P.P.P.S: Și mai bine se potrivește și se-nțelege pentru tot orbul (că de auzit mutul n-a văzut cînd a trebuit să priceapă ce prost care este..că este!) : „Nu sunt sigur dacă barca lui plutește sau nu. Cert e că își ia zborul”. Păi noh !  „Și prostia poate intra la categoria nepotrivire de caracter!”

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea..vorbei!

..atunci eu..eu cu cine..?

Cînd depresiile lunare o iau de cap, femeia, în general, se apucă să scrie (și aici mă refer, bineînțeles la categoria celor care scriu din cînd în cînd) despre nenorocirile/ nenorociții din viața ei, draci nominalizați sau anonimi, metode de tortură pe care le-ar pune-n aplicare pe exemplare masculine, reprezentative pt anumite categorii pe care și-ar vărsa ea oful, defectele oamenilor și oprobriul ei vehement pt acestea, „vinovații” pt existența demonilor ei etc etc. Așa făceam și eu. Aș putea face și acum tot așa, ca să mă răcoresc, dar sunt departe de a-mi fi cald, m-am plictisit și punct! Așa că fac experimente, scriind despre ceva de care n-am habar deloc..mai bine zis, scriu despre lipsa de habar despre ceva..și habarnistă așa..fac mișto, cum am habar, despre ceva de care n-am habar..poate chiar oferind iluzia că știu multe, cînd habar n-am de nimic și vă spun eu că n-am! împuțită îmbîrligăciune!

E foarte simplu să găsești ca subiect de scris politica, atunci cînd n-ai alte alternative sau dacă ai chef și te pricepi, mai ales în perioada premergătoare alegerilor. Ei bine, eu am evitat subiectul tocmai pt faptul că N-AM habar de politică și v-o spun cu cea mai mare sinceritate, nonșalanță, nepăsare și nerușinare. Tot din nepăsare, nonșalanță și de ce nu, nerușinare, fac azi experimentul ăsta de a scrie despre cît de habarnist poate fi un om cînd vine vorba de politică și cum se scutură de anumite responsabilități, datorii, probleme (ya right!) – tac-tac, nu-mi pasă și-am scăpat! Nu mi-a plăcut veci, nu m-a atras deloc, a.î să vreau să am habar de ea și astfel, mi se confirmă faptul că omul respinge ceea ce nu înțelege, pt că io n-o pricep de nicio culoare. Acum poate unii vă întrebați ce-i așa greu de priceput. Păi nu e greu, e mult c***t pe care nu vreau și n-am răbdare să-l disec, ca să-nțeleg jocul. Și iarăși, tot unii veți spune că sunt inconștientă, ignorantă, indolentă etc. Ha ha! De ce? Că ne merge rău și nu vreau să scormonesc în gunoi să știu exact de ce ne merge așa, ca să mă enervez și mai tare? Că sistemul e bulit și nu-l reparăm nici într-o sută de ani? că numai dacă, printr-o minune apocaliptică, radem tot și scăpăm de rădăcini bătrîne și mucegăite și alte tentacule din trecut, care încurcă ițele, putem spera să formăm unul mai sănătos? Sunt prea multe „căcă-ieli”, mult mai mulți „dacă” și cu atît mai multe semne de întrebare, perpective, presupuneri, posibilități, care oricum stau toate sub semnul îndoielii și-al hazardului..că așa-i la noi .. „suntem de la țară și ne place așa!” Bîjbîi eu destul prin viață și prin propriul labirint, momentan, ca să mai vreau să mă încîlcesc în astfel de îmbîrligături,  cărora tată le e haosul și mama le e..curvă..„zboaaară, porumbelule, zboaaarăă!”

Progeniturile rezultate din asemenea combinație sunt pe cît de numeroase, pe atît de diversificate; mutanți saltinbanci, ce suferă mutații genetice de ani buni încoace, încît, deși aparent se perindă tot alții pe sub ochii noștri sașii, ciuma lor e mereu aceeași, ba chiar ia amploare tot mai mult. Să-ncerc acum să înțeleg modalitatea de formare și evoluție a bolii de care suferim ar fi ca și cum aș ști că am leucemie și m-aș apuca să-nvăț volume întregi despre boala mea, în loc să mă bucur de timpul care mi-a rămas, așa..ca să mor mai informată despre ceea ce m-a băgat sub pămînt. Măcar de s-ar da loc gratis în cimitir.. dar așa.. nu am de gînd să citesc știri plictisitoare, nici să mă fac om politic, nici să mă mărit cu unul, nici să aflu în detaliu situația politică a țării ( e suficient s-o știm pe asta, pt restul domeniilor idem, ibidem) căci tot la concluzia superficială și generală a gloatei ajung: că suntem cam praf, compoziția lui chimică nu mă interesează, e totul praf și gata!

Am stabilit calificativele mele la materia asta, deci atunci eu..eu cu cine votez? Astfel de trăsături mă cam pun în postura cetățeanului turmentat, dar eu, nu numai că sunt turmentată, neimformată și dezorientată, ci sunt dezinteresată și fooooaaaarte aiurită.  Am ținut și eu predici despre cît de important este fiecare vot și cît de important este să nu lăsăm ca alții să aleagă pentru noi, dacă vrem o schimbare. Tocmai pentru că știu cît de important este fiecare vot, eu..eu nu votez, nah! Păi dacă n-am habar de ce se întîmplă, ce se joacă, cum se joacă și cine se joacă, în amețeala mea aș putea pune ștampila pe un viitor Becali, pe un potențial Mussolini Reloaded (nu că îmi plac mie rromii și ungurii răzgîiați, care se simt în Romînia mai ceva ca la ei acasă și au și-o coșarcă de pretenții, dar nici prea rasistă nu-s, noh!) sau pe un eventual Cacamiță Dandanache. Vorba bancului „nu că mă interesează, dar știți ce mult contează!?”

Aș putea opta pt o variantă mai confortabilă în toată neștiința mea, cu care să nu provoc leziuni prea mari, alegîndu-l pe Bășescu, pt că el e „ca pătrunjelu-n zamă, nici nu-ncurcă, nici n-ajută..” nu m-a supărat cu nimic omu, dar va rămîne în amintire (a mea, cel puțin, că prea multe nu știu) doar pt șuvița lui șic, traiectoria puțin deviantă a privirii, răsul ăhăă, ăhăă, pt țiganca împuțită și țugul lui bun cînd ateriza printre glăji pline. Dar chiar și așa, nu votez că nu știu cu cine și nici nu vreau să aflu! Ar fi prea multă bătaie de cap și chiar dacă aș afla una alta despre păpușile astea de lemn de la teatru, tot n-aș ști cine sunt cei care trag de sfori de-acolo de sus, de după cortină, unde stau strategic, să nu-i vadă pestactorii. Unii-s mai păstîrnaci de fel și au funii de-a dreptul, penibil de vizibile, albe ca.. crinul..eeee, dar mai sunt și fire de pescuit pe acolo, delea de pescari șmecheri, cu care prinzi peștioci faini, că nu se văd..Mno, lasă că-i bine! Pestacolul se ține oricum, păpușelele saltă descentrate sau scelerate sau peltice sau sașii, cum o fi ele și noi asistăm, unii mai tîmpiți, alții mai lucizi, ramoliții cam vrăjiți, dăștepții mai greu de impresionat și precauți, ăștia țelină ca mine indiferenți bla bla bla, oricum la așa variante „eligibilissime”, tot un rahat iese!  Cîtă nesimțire din partea mea, vă dați seama?!

Sunt mulți care știu multe și tac (rău fac!), alții care știu multe și nu tac (și bine fac!), unii care se prefac că știu de toate cînd habar n-au de nimic și cu asta s-au scos (oare?), iar cei ca mine fac haz de propriul habarnism, fac haz și de rahatul din care nu se scot și nici nu-ncearcă, fiind conștienți că oricum suntem toți o apă și-un pămînt..Munții-i e bogați și cristalin îi curge rîie, oooo, dulce Romînie! Pam pam!

Sănătate și virtute!

P.S: Dacă un profesor de istoria Romîniei m-ar lăsa corijentă, unul de romînă m-ar trece măcar pt emanațiile mele cvasi-neuronale sau pt că la nivel semantic, ortografic, ortoepic etc etc cheștii de limbologie, sunt clinic sănătoasă

P.P.S: Chiar dacă-i plină de lighioane și ploșnițe, îi dodoloață și cinașă țărișoara noastră, mînca-o-ar mama!

P.P.P.S: Ăsta-i un umor de femeie plictisită..cei alergici la el mă-ntreb cum naiba au ajuns să citească rîndurile astea?!

P.P….. Aaaaa, „La mulți ani!” pt toți Mihailă și Gavrilă și derivațiunile posibile de la ăștia! Sănătate!

Aberațiuni

Zi de sîmbătă, singură într-o cameră urîtă de cămin, net belit de 2 zile și administrator de rețea plecat acasă, fund tocit pe scările de serviciu, unde se prinde wireless (un loc superb care seamănă cu subsolul jegos al unui edificiu părăsit, din care mai lipsește sunetul căderii unor picături scurse de la o conductă mîncată de rugină), ochi holbați la rînduri incredibil de interesante, de care  să nu te mai saturi. Zău că unii au un talent uimitor de a face povești captivante din nimic. Un fel de c***t făcut praf, dar un praf bun, pe care-l inhalez eu de cîteva ore și nu mă plictisesc. E și mai extraordinar de minunat că autorul e de fapt autoare, ceea ce verifică (dacă mai era nevoie de așa ceva) faptul că noi muierile suntem cele mai bune în a face din țînțari, cai fruuumoși, fără număr.. Dar e relaxant să cetesc perorații interminabile, bine scrise, amuzante, aparent fără subiect.

eu..eu, ce să zic!? Sunt femeie, cred..aberez mult, cert..dar..demult nu mai am nimic interesant de zis, nu că aș fi avut înainte, doar că scriam pt că-mi plăcea îndeletnicirea asta. bine.. îmi place și acum numai că, pare-mi-se, am dește de lemn sau blank-blank-uri în cap. Nici chef nu mai prea am, nici chiar atunci cînd mă lovește cîte-o aberație. Așa că m-am gîndit..dacă tot mi-s bună în a scrie aberații, hai să fac și eu din c***t nimic sau din nimic un c***t, că poate la asta mă pricep cel mai bine! și-așa n-am mai împroșcat demult pereții cu impresii. Păi..aș putea începe cu sfîrșitul..  conversație a 2 bucăți tolănite ca și mine pe scări, cu leptopele în brațe:

prima bucată: „- tu! cum e aia tumefiată?”

… asta o fo întrebare de baraj, exact ca aia pusă de o fostă colegă de cămin, în anul 2 „colega, ce-i ăla canibal?”.. da era la poli.. :-B noh..?!

a 2-a bucată: „ – ăăăă..(moment de maximă activitate neuronală)..tu..nu știu.. cred că..umflată!”

bingo! Dacă erai ceva mai șlefuită-n exprimare, spuneai și tu inflamată, da-i bună și varianta ta, ca-i si-n dex! oricum te-a desființat un „nu știu” și-un „cred că”..

iar dășteapta cu nr 1: „- cum se recunoaște o fractură deschisă?”

…tăcere prelungită

dășteapta cu nr 2: „-tu, cred că la fractura deschisă pielea e împunsă..”

uauuuu! de unde atîta claritate în exprimare, domsoră? explicație de doftor, nu alta!  deci.. dacă n-am degetar și cos și mă-mpung cu acu și mi-l bag pînă-n os, mă aleg cu o fractură de „flexor digitorum profundus ”, care este că-i deschisă că pentru că mi-am împuns pielea, așa-i c-așa-i?..deci fetelor, mergeți la croitorie și evitați fracturile deschise!

exagerez puțin acum, dar dacă bucățile astea sunt la ceva medicini, nu mai e de mirare că te trezești după operație cu o foarfecă-n tine sau cu tampoane de vată pe oareșiunde. uatevăr!  bla-bla-uri de chiert vremea, că nu-s nici io mai brează acum, cu licență-n jurnalism, uitîndu-mă ca mîța-n calendar la un bilanț contabil sau formule de econometrie, în anul 1 de master..„are you lost?”  Pățăști!

O altă conversație IQ++ am ascultat-o în baia din irish pub, în seara concertului celor de la Dance Trauma. Dau fuga la baie, rpd rpd ca să nu pierd prea mult din zbenguiala nebună pe ska. ocupat, ocupat, ocupat! Damn! Aștept, că nu mai aveam loc ca să mai pot ține și să mă-ntorc mai tîrziu. Numa bine ca să ascult conversatia domșorelor, care n-au nicio inhibitie în buzile publice și pot pălăvrăgi chiar și cînd fac șușu:

- tu, de la chestia aia mă p*ș într-una. Beau o cană de ceai și-ntr-un ceas mă p*ș o cană! beau 4 căni mari de ceai pe zi și mă p*ș 4 căni.  … (nu te supăra, de unde ți-ai cumpărat closet gradat, că vreau și io?)

-bine măcar că tu bei ceai! eu nu prea beau ceai. beau multă cafea și nuș ce dracu că mă deshidratez  de numa! Cică cafeaua e diuretică..(cică cacaua îngrașă și mai cică căcînd și mîncînd nu-i o soluție la obezitate..noh, că cam așa stă treaba!) păi atunci cum naiba că la mine are efect invers..beau cafea și mă deshidratez..

…devenea interesant! deci cafeaua care este că-i diuretică la ea are efect invers, pt că se deshidratează, săraca! Fetițo, ți-s ție pe invers neuronii și prea preocupați cu măsuratul cantității de urină eliminate pe zi! Păi tu de ce crezi că  se dă un pahar cu apă lîngă cafea? (că-i scump sucul..) Nuș cum naiba dar prostia pare a fi cea mai interesantă latură a omului! trist! N-am rîs că mă făceam pe mine de la rîs!

- păi tu, o fi diuretică, da te deshidratezi si tu că iei chestia aia și te p**i și tu mult de la ea.

- da, tu! ai dreptate! Deci imi face rinichii să finctioneze bine, chiar dacă beau cafea multă..

- păi, noh, vezi?

- tu ce deștepte suntem!

Într-adevăr! Conversație mai intelijentă nici c-am auzit în viața mea! Dar haideți, tu astea..pișoarce (ce urît din partea mea!), c-am băut și eu foarte diuretica bere și m-aș deshidrata un pic, că nuș cum dracu dar are efect invers..Noh, e grele cuvintele, e grele sensurile și dex-ul e greu rău..că-i gros!

Au ieșit, m-am zgîit așa..subtil la ele, erau slabe (deshidratate), noncomformiste, la nivel de stil, îmbrăcate cu gust, alură, falsă ce-i drept, de fete deștepte..păcat că prostia are și fețe plăcute! De fapt, nici dracu nu-i urît, negru și cu coarne..mai mult, uneori e enervant de atrăgător..

Mă rog! discuții frivole despre nimicuri atît de des întîlnite. Ăsta era subiectul..cred!

Dimineață, chioară de somn, drum la gară doar pt niște amărîte de adeverințe. Dacă-i așa, plimbare de dimineață la-ntoarcere. Stînga-dreapta belit ochi în vitrine, citit tăblițe, nume avocați, notari, oferte de nerefuzat lipite pe geamuri magazine de îmbrăcăminte, mai exact îmbrăcăminte cu marca „mătușa gherlindă” – produse la 1 ron..no, mai dă-le-ncolo! intru de curioasă, mă uit la un hanorac..25 ron..ooook! mai încerc norocul, mă uit la altul..15 ron..hai că-s aproape! 30, 45, 19 ron..Poate mîine! Ginesc o cutie pe care scria 1 ron..evrika! ăăă..erau chiloți..No comment! ies ca din pușcă, nu înainte de a vedea un afiș lipit în magazin: „avem flanele.. etc etc”. Funny word! De ce n-am întrebat dacă n-au și sfetăre, laibăre, cheptare, jersee etc, nu știu!

Ies bucuroasă că n-am găsit nimic care să-mi scoată banii din portofel, că oricum nu mai am nevoie de alte cîrpe; una tăbliță ruginită „ceva, Antichități, Anticariat”. Intru într-o curte părăginită, în care-ți face intrarea un gang care nu-ți arată nimic..Văd un individ: „Anticariatul..?”/ „În curte!” Aha, nah, bine, că doar nu e-n stradă..nu-i vina nimănui că pun întrebări stupide! Bine, în curte, la dreapta, înainte, paragină, înainte, usă..intru, tablouri vechi și îngălbenite sub niște scări și-o ușă nouă, nouă. aici tre să fie! Intru..ceva cutiuță 3/3, plină de oglinzi, sfeșnice, argintării și alte marafeturi prăfuite..Un domn bătrîior și drăguț, o tanti, un nene..„Aici e anticariatul?”.  se uită unul la altul puțin încurcați și-mi răspunde bătrînelul: ”mai puțin cărți..”

…pauză de scărpinat în creștet..

ăă..știți situațiile alea penibile cînd cineva spune ceva aiurea, își dă seama cît de aiurea a sunat, își dă seama cît de prost a apărut în acel moment, se uită la tine, zîmbind încurcat, strîmb și tu înmărmurești pt cîteva secunde, ai pe față o figură cam tîmpă, un zîmbet doar într-un colț, ochi oarecum compătimitori și stînjeneala din aer capătă un miros greu, te-ntorci greoi și dai să pleci, te bîlbîi la formula de salut, pe care-o spui greșit sau nepotrivit în context și parcă ești mai rușinat de întrebarea ta care-a generat un astfel de răspuns, decît este celălalt de porumbelul scăpat..știți?

Am ieșit cu un..rînjet, l-aș numi eu, amar, din curtea anticariatului, unde au..di tătii, mai puțin cărți..Oricum nu prea cetesc romînii..Vai de curu nost!

E la-ndemînă să faci mișto de alții cînd n-ai alte subiecte în cap, e ușor să-i găsești pe cei de care să faci mișto, că-s ca scoicile-n mare și pe limbă au numai perle. Mai greuț e cu exprimarea tuturor stărilor de fapt, împrejurărilor, ideilor, că romîna o fi ea grasă și frumoasă, dar trage la cîntar!

No, sănătate s-avem, că prostie dăm și la alții!

P.S: Mai nou am fost găsită după căutări care sunau cam așa: „Futeam la Dorina, cu sufletul curat; naștere în direct”. Se pare că unii se plictisesc mai rău decît mine!

„Iote-l-ai” ce umor!!

Mă trezesc cu fața la cearșaf de 3 zile consecutiv, zvîrcolindu-mă într-un pat înghesuit dintr-o cameră încinsă de cămin (se mai plîng că-i scump gazu!! mai dați și la alții că pe noi ne-ați omorît ca pe puii de avicola!!), cu dureri lunare și mahmureală racolată de prin irish, stufăriș și janis.  Și așa martaloagă cum mă simțeam acum cîteva minute, că mi-era lene și să vorbesc, mă plîngeam că-s fucked-up, că nu-mi vine să mai rîd, că-s cu curu-n sus, pînă mi-a venit ideea să caut ceva amuzant care să mă facă să mă hlizesc un pic, să mă bine-dispună, să-mi dea ghes să-mi mișc fizicul la școli. Opțiunea cea mai la-ndemînă era chiar la blogroll-ul de pe blogul meu obosit: „născut din spermatozoizi..campioni” aka mr. Groparu, despre care acum înțeleg de ce Robescu îmi spunea că-și începe ziua cu el. Am început cu începutul, să văd ce-a mai debitat omul ăsta, care-i mai plin de umor decît este canalizarea Clujului mai plină de rahat. Am rîs zdravăn la ăsta dar la următorul m-am tăvălit, m-am ținut de burtă și-am rîs cu lacrimi. E bun ardeleanu ăsta, d-le, e bun! Citindu-l mereu, chestiile amuzante pt mine pînă acum au devenit doar încercări trase de păr, pantaloni scurți, rupți în fund, pe deasupra.

Mno, m-am rîs și-am rîs cu lacrimi și purced spre școli cu voioșie! Cetiți și voi, poate vă bagă-n priză!

Sănătate!

Grăbește-te încet!

..cam așa..

În copilăria mea, de cîte ori primeam o ciocolată, în primul rînd o împărțeam jumi-juma cu sora mea, apoi o înfulecam toată toată, ronțăind-o, fără s-o savurez, fără să mă gîndesc că mai tîrziu s-ar putea să-mi mai trebuiască. Sora mea, cuminte de fel și foarte echilibrată, rupea bucată cu bucată, o punea în staniol și lua numai cîte una, astfel încît avea ciocolată toată ziua, chiar și a doua zi. Pe atunci mă gîndeam că unde-i farmecul dacă nu poți s-o mănînci toată, să te saturi de dulce, să îi simți bine gustul, dar mai tîrziu nu excludeam nici faptul că e urît s-o gați repede și să nu mai. Ba chiar am încercat de multe ori să fac și eu ca ea, să încerc să uit că e în dulap și să merg la el cît mai rar pentru a lua cîte un pătrățel magic. Nicio șansă. În cel mult 3 ore o dădeam gata și îmi părea rău c-am mîncat-o astfel, pt că nici nu am simțit c-am avut-o, nici nu m-am bucurat de ea așa, toată odată și de fiecare dată mă supăram pe metoda surorii mele și mă țineam de a mea, cu toate că știam că nici aia nu e bună, dar nu găseam una de mijloc. Cînd aveam una întreagă numai pt mine sau mai multe, că primeam ce știu eu ce pachet de prin străinătăți, tot aia era. Mîncam pînă îmi era greață și nervii erau cam aceiași. Cum să te bucuri de ciocolată după ce ți-e greață de la ea. Au trecut anii, îmi pot cumpăra ori de cîte ori vreau dar  încă n-am învățat să mănînc ciocolata. N-am învățat cum să mușc din ea numai cu vîrful dinților din față, ca iepurașul, să gust fiecare fărîmă sau să las fiecare pătrățel să se topească-n voie..N-am învățat să mă opresc dacă nu-mi mai trebuie și să las și pe a doua zi..

Nu vi s-a întîmplat niciodată să nu vă puteți stăpîni, să vreți să luați totul din prima, să nu vă gîndiți că pe urmă vi se va putea urî și să vă pară rău că n-ați fost mai săbuiți? Nu vi s-a întîmplat niciodată să rîvniți ceva și cînd ați avut, să epuizați toată plăcerea în cîteva momente și apoi să vină un mare puffff, ca de la un balon care se dezumflă? Ei bine, mie da! Mie mi se întîmplă de fiecare dată și încă nu am învățat să mă abțin, să amîn, să mă grăbesc încet, să păstrez „dulceața” pentru mai mult timp, să-mi dozez plăcerea. . Am 22 de ani, vecină cu 23 și încă n-am învățat să mînănc ciocolata..

Papuci de damă de piele întoarsă

Nu fac și eu forum de discuții despre greselile gramaticale gen „Vindem voaluri pentru mirese cu găuri”/ „În acest magazin fustele se ridică după ora 16,00”/ „Vindem pălării pentru bărbați de paie”(nu că n-ar fi pe toate gardurile astfel de bărbăței..) și lista poate continua. Dacă stau și analizez bine expresia din titlu, îmi dau seama că sună chiar horror. Vreau să vă povestesc ceva despre papuci. Știți celebrele ghete galbene, de piele întoarsă, acelea  „de Clujana”, care, se pare, nu se vor demoda veci? Ei bine, prima mea pereche de papuci care m-a ținut mai mult de o săptămînă, datorită căreia tata nu mi-a mai spus că am „picioare de c***t” cu care rup urgent tot ce înseamnă papuc, a fost o astfel de pereche de ghete „de Clujana”. Mi-au ținut cald cîteva ierni la rînd și le-am aruncat abia după ce m-am mutat la casă, în Tiuș city, dar și atunci nu pentru că mi-au crescut labele sau pentru că s-au rupt. Le-am aruncat pentru că le-am lăsat prin pod sau pe undeva printr-o magazie și mi le-au ros șoarecii..În fine. Ei bine, pe atunci știam că acele ghete se numesc „de Clujana”, dar eram mică și în capul meu nu făceam nicio asociere între nume și orașul Cluj. Abia cînd am mai crescut mi-am dat și eu seama de unde pînă unde „de Clujana”. După ce au fost ignorate o perioadă destul de lungă de tinerii cu fumuri, aceiași înfumurați le-au readus „la modă”, purtîndu-le cu șireturile desfăcute, cu limba lăsată să blăndăre leșinată și cu blugii „cur la genunchi” îndesați în ele.  Asta s-a întîmplat prin liceu. Ei bine, tot timpul am crezut că această firmă produce doar aceste ghete atît de populare..pînă azi cînd niște minunate botine, cizme, ghete de diverse culori și modele m-au prins de haine și m-au atras în magazin să le văd mai bine, să le pipăi, să le încerc, să-mi golească portofelul. Cînd am văzut firma ștanțată pe tălpile tuturor minunățiilor de sub ochii mei..surpriză! „Clujana”. Măi, să fiu a naibii dacă știam ce papuci superbi fac ardelenii ăștia chiar în orașul în care-mi duc zilele de trei ani și ceva, în care mi-am dat banii pe toate scumpeturile și chinezăriile, doar ca să bat drumurile mai comod!

Am probat de toate și mi s-au scurs ochii. Îmi trebuiau niște botine de damă de piele întoarsă (nu mă agit să scriu corect că sună fain așa ), îmi fugeau ochii și la cizme, dar prioritățile și cizmele deja existente în cutiile de sub pat mi-au urlat în cap și m-au ferit de nesăbuință. Totuși, am stat în magazinul ăla, fascinată, vreo jumătate de ceas. Pînă la urmă am văzut în fundul magazinului minunatele ghete galbene amintite mai sus și m-au lovit amintirile: ce bine era iarna cu ghetele alea, ce mult au ținut, cît de nesimțiți au fost șoarecii. M-a lovit și nesăbuința și dorința de a umbla și eu cu ghetele cu limba scoasă și leșinată. Ce ciudat este ca o pereche de ghete de „nedamă”, destul de barosane și bărbătești să ia ochii unei domnișoare (care cică vreau să mă cred eu) de la toate tocurile și modelele „în trend” aflate pe rafturi, la care nu m-am abținut să nu mă mai uit o dată cu jind și cu cealaltă cutie sub braț, înainte să ies. Băi, ce să mai zic? Trăiască Clujul, trăiască Clujana, papucii ei faini și dubla mea cacofonie!

Sănătate!

Un vals II

Un vals! Nebunia unui sincron perfect; fiecare element își are un răspuns artistic, o artă a cărei valoare sporește pe măsura asimilării ei, se hrănește din ea însăși, te agață, te îmbată într-un miraj ce se lasă cu lacrimi, mahmureală cu parfum proaspăt de codru în răcoarea dimineților bogate-n rouă, somn.

O scenă largă; perechile secțiunii standard; piruete perfecte, consonanțe dulci, concordanțe care mi-ar fi fost greu de imaginat pînă acum; asocieri pe cît de antagonice, pe atît de nimerite, făcute de mîna unui maestru care știe dinainte cum trebuie să arate panorama finală..se apropie ceremonios, se-nchină, se unesc, se combină și se confundă într-o diversitate uimitoare de mișcări, nuanțe, culori, lăsînd mirosul naturalității impregnat în fiece colț..Îți smulg o uimire dincolo de capacitățile expresive ale limbajului; o stare de amestecuri nedeslușite de simțăminte; inefabilul din toate aceste grații îți face ochii să salte neliniștiți, într-o mișcare haotică, în direcții diferite, ce se succedă cu rapiditate, se vor a fi deodată una, în cuprinderea fiecărui punct de pe o hartă mult prea vastă; sufletul să-ți salte nebun, prin izbucniri vizibile, de încîntare; inima să palpite, făcîndu-se simțită în diverse părți ale corpului odată.

Două zile pline, agitație, trup amorțit, poziții incomode și autosugestia stării de relaxare. Sosire în ultima secundă și noroc chior. Uimire, fîstîcire, puțin simț al penibilului și relaxare reală, în cele din urmă.

Aer destins, foarte distins, răcoare, străinătăți și înstrăinare, straniu, „stranieri” și o notă de veselie. Copii urlînd incredibil de mult, de tare, de ciudat, asemeni maimuțelor care simt o prezență străină și-ncep să se agite: „mamaaaa, babaaaaa”, în sus și-n jos. Cîinii babelor singuratice urmîndu-le exemplul, cu lătrături ascuțite și descreierate de bichoni pufoși și răsfățați. Toate menite să ne încînte simțurile.

Citesc o carte de recunoaștere, de motivație, de relaxare. Încerc din răsputeri să mă concentrez la lectura mea, în măsura în care doi nordici îmi perorează în ceafă, trei englezi alături nu închid gura o secundă măcar, copiii chiuie eroic, bătînd orice record al inervării timpanelor, momente în care timpanele noastre bat orice record de elasticitate și suprasolicitare. Mintea îmi fuge mereu la oprirea vasului pe anume insule, la un anumit număr de staționări, la o anumită oră pe care nu trebuie s-o scap din vedere sau s-o anticipez, furată de neliniştea coborîrii, cum li s-a mai întamplat şi altora..

O durere-n cot extrem de mare, consecinţa izbiturii unei uși grele de vas, împinsă de vînt. Urechi care vîjîie dureros și durere de cap, nu știu exact în ce loc, din ce motiv, de cît timp, pt cît timp de acum înainte.

Reușesc! Mă detașez, revin, mă pierd, mă scutur și reiau. Cad în visare..parcurg file fără sens.. și iar mă întorc de unde țin minte. Unde am rămas? Nu știu! Repet parcurgerea mai multor rînduri..A, da, știu! … Rîd fortuit și din tot sufletul! Englezii se opresc pt cîteva secunde și se uită la mine. Îi văd cu coada ochiului, dar nu-mi pasă. Nordicii au muțit, s-au ridicat puțin peste scaunele înalte de pluș să vadă ce e. E.. doar o expresie care m-a agățat cu chingi puternice de lectura mea ; o recitesc, o rumeg, o savurez și iar rîd. Nu mai pot continua lectura căci s-ar limita la reluarea aceleiași fraze..iar si iar! Trebuie să scriu! Vă împărtășesc motivul rîsului meu, care, cel mai probabil vi se va părea tîmp, slab, nemotivat, multora dintre voi. Cert este că rîd de ceea ce regăsesc ca pe o învățătură cînd e poate prea tîrziu, cînd sunt departe pentru a mă mai întoarce, cînd se potrivește mult prea mult, cînd conștientizarea vine mai mult ca o amăreală sau ca un pumn al realității dure, cînd nimic din ce-a fost nu mai poate fi schimbat. Rîd pt că acum aș rîde și dacă mi-ați arăta un deget. Așadar, cum spuneam, motivul: de la capitolul „Trucuri pt destindere” – „ .. cînd un gînd vă trece prin cap, priviți-l cum trece fără să-l urmăriți, fără să-l acroșați sau să-l comentați! Priviți-l cum trece «așa cum o vacă privește un tren care trece», afirmă maeștrii în meditație.”

Şi-mi spun..cîte gînduri n-am agîțat eu în trecerea lor și le-am ținut la mine pînă m-am încurcat în ele. Gîndind mai bine citatul ăsta, mi-am dat seama că pînă acum n-am știu să fiu „vacă”; n-am știu sau n-am vrut sau..n-am știut cînd trebuie să fiu. Sunt momente în care ți-e imposibil să fii. Ieri și azi mi-ar fi fost imposibil și mie. Ce mult m-ar fi ajutat! Mi-aș fi salvat viața multor bieți neuroni defuncți.

Vor urma trei luni și cîteva zile în care trebuie, trebuie să învăț să fiu cornută, să-mi exersez privirea goală și pierdută, de vită, să-mi induc starea de detașare și nepăsare, specifică vacilor! Poate voi învăța să manifest comportamentul unei bovine, poate, dar întrebarea pe care mi-o pun este: după trei luni și ceva de văcăreală, voi mai putea să fiu altfel? Voi mai putea fi altfel decît o cornută nepăsătoare? Voi vedea! Dacă nu voi mai putea, atîta pagubă să fie! Nici nu știu dacă nu cumva ar fi un punct forte pe care l-aș dobîndi, acela de a ști să mă port ca o adevărată vacă!

*

Sunt primele impresii cînd am văzut marea Egee, îmbrăţişată de masivele muntoase ale Greciei; primele impresii după ce am urcat pe un vas superb şi-am fost legănată pe apele mai albastre decît mi-a fost dat să vă albastrul pînă acum. Sunt scrierile care mi-au făcut drumul spre insulă mai scurt, mai relaxant; scrierile cu care l-am marcat, l-am presărat, asemeni lui Hansel și Gretel, de data aceasta cu fărîme din mine, să nu uit cum am plecat, ce am avut în suflet, ce am fost și cum să mă întorc, luînd urma semnelor lăsate. Începutul l-am preluat într-o seară anostă şi tristă la hotel şi vi l-am împărtășit într-un alt material, „Un vals”, însă modificat conform stării de moment de atunci, originalul, cel scris la faţa locului, cînd am exprimat toate cîte m-au inundat, fiind acesta.

Totuşi, cum a fost, cum n-a fost, am învăţat multe despre oameni şi civilizaţii, să nu mai spun despre faţetele civilizaţiei, în ipostazele în care-ţi apare privită din alt unghi; am descoperit o forţă superioară în mine, de care, pînă acum, nu eram conştientă că zace adormită în sîngele meu, a cărui viteză a crescut enorm odată cu creşterile de tensiune şi agitaţia, la care eşti supus atunci cînd munceşti sub dominaţie străină..Nu s-a domolit nici acum, ba chiar mă îndeamnă să mă pun în mişcare pe mai departe, căci simt cum palpită nevoia şi dorinţa de a face ceva..ceva, orice, să nu încetinesc din nou. Şi aşa, pornită cum sunt, cu viteza sîngelui meu la cote maxime, năvălesc val-vîrtej teritoriul neexploatat de mine pînă acum. Acum ştiu! E mai limpede, e mai clar, e mai simplu, e mai uşor!

Spuneam că trebuie să învăț să fiu cornută.. Am învățat! Poate mai mult decît era necesar, chiar! Cert este că n-am uitat condiția cealaltă, dar mai este cert și că uneori e foaaarte bine să te porţi ca o vacă!

Mi-am adus aminte pe drumul de întoarcere acasă de unde atîta încîntare, exprimată mai sus şi aşternută parte pe autocar, parte pe feribot. Ei bine, mă văd nevoită să recunosc că frumusețea Greciei, mai ales a Egeei, nu o pot contesta, oricît de mult i-aș detesta pe locuitorii ei înapoiaţi şi plini de sechele, ca urmări ale dominaţiei Imperiului Otoman, de care au scapat de mai bine de 180 de ani, timp care, însă, nu le-a fost necesar să-şi revină din prosteală.

Sănătate!

P.S: Pînă la urmă, de la valsul meu lent voi trece la ritmuri fierbinţi de cha-cha şi samba! Olé!!

Îmi bag picioru-n ea!!!

În Atena, că aci m-a oprit nevoia! Să-mi bag piciorul în el oraș obosit și obositor! N-am văzut nimic, nu mai vreau să văd nimic și mă ..așa..  pe el oraș de căcat! Plin de colorați, de greci urîți, slinoși și năsoși (logic, era și culmea să lipsească ei de aici! Oare ce-am crezut!). Mîine cu noaptea în cap voi sta în fața hotelului, de unde pleacă și Atlassib-ul, așteptînd să-mi cîntărească ăia bagajele. Asta înseamnă 6,20 AM..bă voi sunteți căzuți în cap!?? Dar am cumpărat Ouzo, hi hi! așa că dragii mei concetățeni, pregătiți-vă de black mint și durere de cap, că ăsta-i cu dracu-n el, ca și producătorii! Oricum, e cel mai bun  lucru pe care l-au putut face.

Mno, să vă revăd cu bine..pe cînd oi avea chef să vă las să mă vedeți, c-o să dorm ca porcu o săptămînă, să-mi iasă din cap Grecia, Tinos, Porto Tango, Yannisu pulii și-n cele din urmă fututa de Atena, în care-mi baaaaag picioru!

Sănătăți!

Hai hai și-a venit!!

Mîine mă liberez! Azi m-am trezit chioară de somn, cu gîndul că am mult de muncă pt ultima dată, am făcut pt ultima dată un paramoni și l-am făcut cristal, de parcă munca asta e ceea ce-mi place mai mult pe lume, am dormit ca porcu la amiază cu gîndul că iaaar am mult de muncă seara, pt ultima dată! Dar am primit scrisoare de recomandare foarte frumoasă de la șeful, măcar atît să facă și el! Sper să-mi ajute la ceva!

Și cum spuneam, mîine mă liberez! Cea mai grea parte a fost împachetatul. Am lălăit cu bagajele de la 21 PM pînă la 3 AM. M-am urcat cu fundul pe valiză de Ț-șpe mii de ori și m-am învîrtit roata de milioane de ori, numa nu mai terminam. Parcă era cel mai greu lucru de făcut, bagaje să plec dracu de aici. Cum puii mei!? Ar fi trebuit să fiu avion cu reacție, numai să mă știu pusă la punct de plecare. Oare ce m-a reținut? Lenea? DA! Părerea de rău după o cameră fără geamuri, ticsită de tîmpenii, mirosind a tutun tot timpul? NU! Atunci? Oare să-mi placă atît de mult să muncesc atît cît am făcut-o? Oare să-mi pară rău că nu mai am corpul băgat în priză, astfel încît să nu mă mai gîndesc la nimic, nici la mine? Poate, nu știu! Cert e că mîine la ora 15 voi fii pe mare, legănată de feribot și cu gîndul în mii de părți odată. Voi avea ocazia să văd Acropole, despre care un amic spune că sunt niște pietroaie a căror valoare este supra-apreciată, dar pe care artista din mine trebuie să le vadă. La cît m-am tîmpit de cap aici, sunt sigură că acolo sus, cocoțată pe pietroaie n-o să-mi imaginez lupte greco-romane și alte minuni. O să mă gîndesc că mai am 2-3 zile și voi călca pe pămînt romînesc, pe care o să dormitez alte 2-3 zile, fără să vreau să vă văd, după care mă duc și eu, ca un copil cuminte, drect la școli și-atunci să vedeți ce vă mai stresez!

Hai sănătate și să vă revăd cu bine, că amu mi-e somn ca să vă mai spun cîte și mai cîte fac raliuri în capul meu!

O haină prost croită..

„Poate viața e croită prost. O simt ca pe o haină care cînd e prea largă, cînd e prea strîmtă…”

Au fost momente cînd simțeam că viața nu mai încape în mine, că resorturile-mi sunt arcuri puternice și grele, că bucuria este pe toate gardurile și eu o culeg de unde vreau, căci pot! Era o haină mult prea largă pentru trupul și sufletul meu. Au fost momente cînd mă strîngea și mă înghesuia, se rupea și-apoi parcă mă părăsea de tot, lăsîndu-mi sufletul gol, expus unor intemperii mult prea acide. Se scurgea din mine totul, de parcă îmi crăpase inima. Am trăit fără vlagă multe zile, am cîrpit ici-colo, am dat-o-n petec.. și s-a văzut, apoi am mers mai departe, căci asta e! Uneori se mai descosea așa, că-s un cîrpaci nepriceput, dar niciodată nu s-a chiar destramat de tot! Alteori îmi simțeam toate rupturile și fisurile deodată și atunci puneam pe pilot automat și trăiam înafara mea, în lumea mea, goală, căci n-aveam nevoie de nimic să mă acopere, ca să nu mor în asta.

Am găsit un leac totuși, care mă face să închid ochii-mi somnoroși, fără să mai curgă ceva de sub ei, să nu mai simt vîntul și frigul, să nu-mi mai fie rușine de petecele mele. Și așa, pe secetă, pe ploaie, pe vînt, pe ninsoare, merg înainte, tot înainte și  mult înainte, fără să mă uit peste umăr, căci mi-e pur și simplu lene, o lene scîrboasă, unsă cu silă, care mi-a pătruns pînă-n măduvă, prin toate rupturile hainei mele prost croite. Dacă-mi întoarceți capul forțat, singurul rezultat vizibil va fi că voi vomita pe voi!Aide bai!

P.S: Mă duc la croitorie, că de țesut cu ață albă n-am chef și nu mă pricep!

Hai liberare!

Se face că sîmbătă am avut un grup de 80 greci bătrîni și beșinoși și-un botez de 40 de oameni, toți într-o ureche. Se face și că pe lîngă ăștia am mai avut cîțiva clienți și se mai face că pt mulțimea asta de nebuni, care n-au treabă acasă nici acum în octombrie, am curățat eu tot hotelul, dar mai ales pt toată mulțimea asta m-a ținut nebunul aici atît. Sîmbăta seara a fost durere, că după o zi de muncă în care am fost cînd cameristă, cînd chelneriță, de nu mai știam care-i „funcția” mea și m-am încurcat în ea ca musca-n pînza de paianjen, m-a băgat la servit cînd jos în tavernă printre babeți, cînd sus la botez, printre bogătani într-o ureche. „Piesa de rezistență” a fost „do you speak english?”, că nu știu de ce, toți veneau la mine să mă întrebe una-alta, să-mi ceară una-alta, toți în limba lor întortocheată. Culmea era că în jurul meu mai erau doi chelneri greci și un romîn care știe greacă. Mi-s io simpatică, ce să zic!  Eu, cu ochii mari și un zîmbet crispat pe buze „do you speak english?” și dacă nu înțelegeau nici măcar atît, „anglika?”. Din 80 de babeți, o babă și-un moș au știut să parlească cu mine în engleză, restul se chinuiau să articuleze și să apese pe cuvinte grecești. De la botez, vreo 4-5 ce au mai rupt-o pe engleză, dar și ăia uitau de la un minut la altul că io-s fata care nu știe să vorbește grecește și de fiecare dată mă luau în elenika. V-am spus că erau într-o ureche!  La un moment dat, babeții s-au adaptat la condițiile mele mizerabile de chelneriță, care nu le știe limba, gamuto, și au început să s-o dea în mimă. Calo afto! Treaba s-a terminat cam tîrliu avînd în vedere că a doua zi mă aștepta un mic dejun de 130-140 de oameni, după care, cînd plecau săream direct în uniforma de cameristă și dă-i șmotru! A fost durere! Nu conta, totuși, căci speram că de luni tot plec spre căși și mai speram să fiu prezentă la părăstasul de 6 săptămîni după bunicul, măcar atît puteam face și eu în memoria lui! Pentru asta trebuia să decolez de aci miercurea, să prind cursa de joi și să aterizez în Tiuș city vineri! Speram..Miercuri nicio șansă pentru mine să pot pleca! Mafiotul a zis ba, ba a fost! După ce c-o mîncat și-o beut ca porcii, babeții și restu lumii au murdărit toate camerele curățate de bietele mele mîini, pentru doar o noapte de ședere la Porto Tango, futu-i! Prin urmare trebuia curățat iaaar tot și de data asta pus sub cheie. Cînd am auzit că nu mai fac paturile, numai băile, am și început să dau din coadă! Ahaaa! Paturi trase de la loc, tablouri luate jos, saltele de-a latu, scaune, mese, oglindoaie, toate cățărate-n pat, tv în sac și-apoi în dulap, frigider în mijlocul camerei, cearșaf curat peste, curățat baie „cala-cala” să nu pută peste iarnă, și finally, învîrtit cheie-n broască! Băăăăi, mă laaași! 54 bucăți mari și late! A zis mafiotul că joi sau vineri plec! Mă gîndeam că-i bine și așa! Prind cursa de sîmbăta, duminica aterizez drect în mijlocul părăstasului, cu ochii cît cepele, cearcăne ca ale Angelinei Jolie cînd nu-i machiată, părul vîlvoi și hainele împuțite, dar măcar ajung! Mă mai gîndeam și că joi voi avea liber, să-mi curăț și eu camera dezastruoasă și pe cea a romînului, să merg în oraș să cumpăr belet la feribot, un suvenir la unu-altu, că n-am fost! Ahaaa! Albaneza, șefa pulii, și-a trîntit curu pe toate scaunele pe care le-a găsit, s-a mișcat ca moarta și marțea mi-a zis „nu se termină treaba să poți pleca vineri, pleci sîmbătă!” Moamăăă ce m-am crizat! Am zis că nu, terminăm sigur că a doua zi nu ne mai mișcăm cum am făcut-o în ziua respectivă, și am apăsat pe „ne mișcăm” ca să priceapă că tre să-și miște și ea ass-ul. La care cu toată nesimțirea mi-a răspuns că„dar poate da, tot așa ne mișcăm!” 3 luni de chin continuu și n-am făcut ce am făcut ieri! M-a văzut șeful nervoasă și pe punctul de a plînge de nervi și m-a întrebat „duios” (cînd e duios e și dubios) ce am. Și i-am zis: că de ce singură am putut termina repede-repede și acum cu ea nu? Că de ce trebuie să se miște așa încet, de parcă n-ar trage spre casă? Că de ce, că de ce? Mi-a zis „don’t worry, be happy!” și m-a luat de după umeri și m-a mîngîiat pe cap. Nu știu cît de prost e sau cît de bine a înțeles ce am vrut să spun cu „singură ”, cert este că azi, joi, am lucrat singură că le-a dat drumu acasă albanezilor. Atît i-a spus și ăleia: „doamne, de ce te miști ca o moartă?” și i-a dat drumul pe mare! Asta a fost o lovitură sub centură, ceva gen „dacă poți repede-repede singură, ce să mai plătesc 3 albanezi puturoși (că era și bărbat’su aici și fratele ăstuia, care ar fi stat degeaba pt putoarea satului). Dacă mă gîndesc bine, nu-i prost degeaba prostu satului! Mno și cică trebuia să plec mîine și azi să fiu super-mig și să termin totul aici, să închid hotelul. Dar surpriză! Nu plec nici mîine, numai poimîine! Deci scap și cursa de sîmbătă și părăstasul și mai trebuie să stau prin hoteluri în Atena pînă marți cînd am următorul autocar. Căcat! Dracu m-a pus să-mi iau bilet dus-întors din Romînia, că altfel zburam și eu pt prima dată!  Bine măcar că hotelul e ușă-n ușă cu agenția Atlassib, că bolunzii nu știu cît ne-au obosit grecii și au pus cursele dimineața la 7. Unde să mai pun că în Atena mă rătăcesc ca acul în carul cu fîn. Sper, totuși, să nu se facă Crăciunul pînă mă „liberez” și eu de aici, că de o lună tot spun că ies și nu mai ies!

Pe insula asta pustie s-au cam închis toate ospiciile și pușcăriile. S-a închis și al nostru acum, astfel că, încă de la sfîrșitul sezonului, care s-a pronunțat undeva la începutul lui septembrie – nu știu cum dracu că noi am tot băgat de atunci ca-n sezon- grecii de aici se salută cu „calo himona!” adică „iarnă bună!”. Am întrebat și eu de ce așa, ca tot neștiutorul proaspăt venit în Grecia și mi s-a spus că ei au de lucru (implicit bani) numai vara și cum la ei e numai vară și iarnă, iarna nu le rămîne decît să hiberneze, să facă „economia” ca să le ajungă ce au agonisit pînă în sezonul viitor (nu toți patronii de ospicii de aici fac atîția bani ca și mafiotul meu, căci n-au loc de el, nu de alta),  pe care-l așteaptă ca pe Dumnezo, salutîndu-se astfel „calo himona!” M-au salutat  și pe mine așa albanezii cînd au plecat, căci și ei hibernează iarna, pînă în sezonul viitor, cînd se întorc în căcatul ăsta de hotel și se tot întorc de 20, 16 respectiv 12 ani. Păi ce drac să facă altceva în fututa lor de țară, flămînzii de ei, că pt 3 euro s-ar fute în cur cu șefu!? Eu le-am spus „nase cala!”/ „numai bine” sau ceva de genul, în limba noastră, că hibernați voi, măi proștilor, nu și romînii! Romînii muncesc și iarna, se mai și cultivă etc. Așa că, de poimîine încolo o să le fac cu mîna din mers sceleraților ăstora din insulă și-o să le urez „calo himona”, hibernar-ar  să hiberneze și să nu le ajungă grăsimea de pe degete pînă-n sezonul viitor! Sper..

Hai liberare și sănătate!