Chiar dacă sunt conştientă că niciodată n-am ştiut să fac faţă prea bine unor lovituri pe care viaţa mi le-a dat, ca urmare a unor greşeli şi alegeri proprii, dar că apoi, uşor, cu răbdare dar şi cu vărsarea multor lacrimi, cu nopţi nedormite şi sudori reci, am trecut peste toate fără cicatrici vizibile şi-am reuşit să rîd din nou, mereu am aceleaşi tendinţe auto-destructive cînd primesc una nouă. Fac în minte reconstituirea situaţiei în asamblu şi mă lovesc din toate părţile cu mustrările raţiunii mele, care, din păcate, îşi face prezenţa doar la final, cînd nimic nu mai poate fi schimbat. Pedeapsă acceptată şi aplicată chiar de mine.. reproşuri, reproşuri, reproşuri.. mie!
E dureros să te trezeşti într-o zi de sfîrşit de an şi sufletul să-ţi fie chircit şi împietrit de durere, de teamă, exact cum era cu un an în urmă, cu obrajii săraţi, gura amară şi nodul în gît nelipsit. Asta după ce la începutul anului care ameninţă să se termine curînd, fără să fii putut schimba ceva substanţial din situaţia ta nenorocită, ai luat nişte decizii, ţi-ai călcat pe principii, pe orgoliu, pe promisiuni făcute sufletului tău, în dorinţa de a fi şi tu fericit. Ai ales un drum nesigur, deşi presărat cu promisiuni de tot felul, doar pentru că ai crezut că eşti tu cel ales de data aceea, cînd de fapt ai ales forţat şi-ai întreţinut asta cu multă muncă şi..răbdare încăpăţînată. Toate pînă la întrebarea “dar pînă cînd?” Pînă cînd cel ales, fără ca el să te fii ales vreodată cu adevărat, va sta încătuşat, fără să ştie sigur de ce se simte aşa? Pînă se împlineşte anul..
Oamenii par să-şi facă mereu planuri pe un an. În anul ce urmează vreau asta şi asta, dar dacă nu se împlinesc dorinţele de An Nou sau chiar dacă se împlinesc, însă ei simt că şi-au dorit greşit, vor schimba foaia.. sau placa. Noi proiecte, noi visuri, noi perspective, noi figuri. Un debut de an e totul pentru a o lua de la capăt, în alt loc, departe de neîmplinirile anului ce tocmai s-a-ncheiat şi te-a copleşit, te-a obosit, te-a scîrbit.
Dar cei rămaşi în urmă, care, voluntar sau nu, au făcut parte din aceste neîmpliniri, devenind şi ale lor? Aceeaşi agonie din debut, aceleaşi promisiuni şoptite în minte, printre lacrimi, în nopţi prea lungi şi reci, pe care veci nu şi le vor putea impune ca nişte legi în viaţă, aceeaşi deznădejne şi-un suflet gol. De-ar fi chiar gol-goluţ.. însă e golit de speranţă şi forţă interioară de a merge mai departe (aşa pare în prima fază), dar plin de iubiri neînţelese de nimeni şi dorinţe reprimate. Plin de scepticism în ceea ce priveşte viaţa, rostul ei şi-al lor. Plin de ranchiună şi-ndoieli în ceea ce priveşte sinceritatea oamenilor, în adevăratul ei sens. Plin de suferinţă şi de.. gol!
Totuşi.. nu poţi obliga pe nimeni să-ţi stea alături dacă asta înseamnă să renunţe la visurile lor. Ca s-o facă, visul lor trebuie să fii tu.. dar şi asta e o cerinţă ireală.
Cînd voi învăţa că oamenii normali, în primul rînd se iubesc pe ei înşişi?!
Detest iarna pentru că-mi aduce numai depresii! Vreau şi eu un cadou de Moş.. şi atît!
P.S: E incredibil cum mă opresc din plîns pînă la finalul fiecărei postări triste pe care-o scriu. Se pare că fiecare dintre ele poate avea ca subtitlu “Invocarea liniştii”..
)
